Confessions of a Sociopathic Social Climber (2005)

Gen: Comedie, Romantic

Distributie: Jennifer Love Hewitt, Colin Ferguson, Natassia Malthe, Daniel Roebuck, Stefanie von Pfetten

Regizor: Dana Lustig [a mai regizat: A Thousand Kisses Deep(2011), Wild Cherry(2009), Kill Me Later(2001), Wedding Bell Blues(1996)]

Nota Gealapa: 5.95

O femeie de 28 de ani care lucreaza in domeniul vanzarilor nu se da inapoi de la nimic pentru a urca pe scara sociala.

Faptul ca este un biet film de televiziune, nu este o scuza suficienta pentru cat de siropos si plin de clisee este acest film. Este extrem de banal si lipsit total de originalitate si nu incearca sa ascunda asta cu nimic, pentru ca publicului tinta nu ii pasa, iar publicul tinta al acestui film este un grup de domnisoare pline de ele si de ifose, care cred ca totul li se cuivne si intreaga lume trebuie sa le stea la picioare. Chiar daca pe final filmul pare ca ofera o lectie despre cum viata nu este chiar asa, nu o face suficient de convingator.

In rolul principal o avem pe Jennifer Love Hewitt, pe care Hollywoodul a cam expulzat-o in ultima vreme si iat-o acceptand sa apara in astfel de proiecte dezastruoase. Nu mi-a placut prestatia ei, desi nu a avut vreun rol exagerat de complicat. Aparent filmele in acre omoara vampiri o prind mai bine. Colin Ferguson a fost si el catapultat cumva in acest fiasco si chiar daca nu este un actor rau, nu a reusit sa ii ofere prea multa stabilitate.

O fetita rasfatata ar spune despre acest film ca este extrem de amuzant si a facut-o sa rada pana au durut-o falcile, iar Jennifer Love Hewitt este o mostra de talent si a avut o prestatie magistrala. Realitatea este insa, ca aceste este doar inca un film mediocru, siropos si absolut superficial. Recomand cu incredere sa il ocoliti.

The Brothers Grimm (2005)

Gen: Aventura, Fantastic

Distributie: Matt Damon, Heath Ledger, Monica Bellucci, Petr Ratimec, Barbora Lukesová

Regizor: Terry Gilliam [a mai regizat: The Zero Theorem(2013), The Imaginarium of Doctor Parnassus(2009), Tideland(2005), Fear and Loathing in Las Vegas(1998), Twelve Monkeys(1995)]

Buget: 88.000.000 $
Incasari: 106.000.000 $

Premii:
- Capri Umberto Tirelli Award, Capri, Hollywood 2005
- La Chioma di Berenice - Best Costumes in Film, Premio Berenice, 2006

Nota Gealapa: 6.50
Metascore: 51/100

Will si jake Grimm sunt niste escroci nomazi, care intalnesc un blestem autentic care poate fi infrant doar cu curaj, nu cu exorcizarile lor false.

Acest film a fost un haos prea putin controlat. Desi am identificat toate referintele si nu au fost putine, acestea nu au fost imbinate astfel incat sa faca neaparat sens. Are cateva intentii bune, dar acestea se pierd intr-o poveste care isi pierde la randul ei destul de des firul narativ. Este ticsit de efecte vizuale, marea lor majoritate foarte bune, iar acestea ridica putin nivelul si il fac mai agreabil. Nu stiu daca o asemenea intriga ar fi putut fi transformata intr-un film mai bun de atat. Macar este distractiv si ofera oarece suspans.

Distributia este principalul atu al filmului. Scoate in fata doi protagonisti relevanti, Matt Damon si Heath Ledger, pe acre ii inconjoara de alte figuri familiare in rolurile secundare. Astfel, avem parte de prestatii solide de la un capat la celalalt. Dintre toti l-as remarca pe Heath Ledger, care a fost nevoit sa dea viata unui personaj departe de zona lui de confort si a facut-o foarte bine.

Acest film,  pe langa efectele vizuale extravagante, ofera si destul umor de calitate si astfel se face destul de agreabil. Momentele bune alterneaza cu punctele moarte alterneaza foarte des de-a lungul celor doua ore, asa ca este posibil sa fie destul de greu sa dati un verdict asupra filmului. Eu spun ca este un film usurel, destul de amuzant si distractiv, care aduce pe ecran bucatele din toate povestile copilariei si chiar daca nu va fi nici pe departe prima recomandare pe care o veti face cuiva, merita sa aruncati o privire. Trailer:

Atonement (2007)

Gen: Drama, Dragoste, Razboi

Distributie: Keira Knightley, James McAvoy, Brenda Blethyn, Saoirse Ronan, Juno Temple

Regizor: Joe Wright [a mai regizat: Darkest Hour(2017), Pan(2015), Anna Karenina(2012), Hanna(2011), The Soloist(2009)]

Buget: 30.000.000 $
Incasari: 130.000.000 $

Filmul a obtinut 51 de premii, printre care:
- Best Achievement in Music Written for Motion Pictures, Original Score, Academy Awards, USA 2008
- Best Motion Picture - Drama, Golden Globes, USA 2008
- Best Original Score - Motion Picture, Golden Globes. USA 2008
- Best Film, BAFTA Awards, 2008
- Best Production Design, BAFTA Awards, USA 2008

Nota Gealapa: 8
Metascore: 85/100

La varsta de 13 ani, scriitoarea de succes Briony Tallis, schimba irevocabil cursul mai multor vieti dupa ce il acuza pe iubitul surorii ei de o crima pe care acesta nu a comis-o.

Este prea putin sa spun ca acest film m-a surprins placut. Pentru ca nu stiam nimic despre el, nu am avut nici o asteptare, asa ca m-a prins cu garda jos si efectiv m-a dat pe spate. Acest film este un monument de sensibilitate si poate fi o lectie de montaj pentru orice regizor aspirant. Planurile temporale alternate cu succes si incertitudinea ca ceea ce vezi este real sau se intampla doar in imaginatia personajelor, te tin mereu cu sufletul la gura incercand sa anticipezi ce urmeaza.

Distributia nu este una extraordinare, dar ofera nume serioase ale industriei, care ofera credibilitate totala filmului prin prestatiile lor solide si chimia buna dintre ei. Nu pot sa spun ca a stralucit cineva in mod special, dar toti s-au achitat cu bine de sarcini, in frunte cu tanara pe atunci Saoirse Ronan si James McAvoy, pe care de cele mai mult ori il gasesc mai degraba antipatic.

Datorita felului in care este montat, poti avea senzatia uneori ca ratezi bucati de poveste, dar aceasta tehnica ajuta in cele din urma spectatorul sa empatizeze cu personajele. Pe cat este de frumos pe alocuri, pe atat este de dureros si crud. Pentru un spectator superficial poate parea un film monoton si iritant, dar mie mi se pare genul acela de film care iti ramane intr-un colt al mintii si peste o perioada de timp te trezesti dintr-o data cu chef sa il mai vezi odata. il recomand cu incredere. Trailer:

Focus (2015)

Gen: Comedie, Drama, Crima

Distributie: Will Smith, Margot Robbie, Rodrigo Santoro, Adrian Martinez, Gerald McRaney

Regizor: Glenn Ficarra [a mai regizat: Controversy(2017), Whiskey Tango Foxtrot(2016), Crazy, Stupid Love.(2011), I Love You Phillip Morris(2009)]

Buget: 50.100.000 $
Incasari: 160.000.000 $

Nota Gealapa: 7.15
Metascore: 56/100

In mijlocul celei mai recente operatiune a escrocului veteran Nicky, o femeie din trecutul sau, acum o adevarata femeie fatala, apare si ii da planurile peste cap.

Cui nui ii place un film cu hoti, acre fura dupa planuri exagerat de elaborate? Nu auzisem prea multe despre acest film si nu stiam la ce sa ma astept, asa ca m-a surprins in mod foarte placut. Exista cateva momente in timpul filmului in care nu mai stii ce si pe cine sa crezi, iar asta pentru mine inseamna ca scopul a fost atins. Este unul dintre cele mai dinamice filme pe care le-am vazut in ultima vreme si nici nu am simtit cum a trecut timpul.

La prima vedere poate parea un film usurel pentru actori, dar si cei doi protagonisti, Will Smith si Margot Robbie, dar si unii din rolurile secundare, au avut de interpretat personaje duplicitare care trebuiau sa iti transmita emotii fase si sa te duca pe o pista sentimentala gresita si s-au achitat cu brio de aceasta sarcina. Se pare ca nici acest film nu infirma mini-legenda ca orice este cu Will Smith e bun; in afara poate de After Earth, dar isi spala pacetele cu prestatia de aici.

Filmului cred ca ii lipseste un scenariu ceva mai bun, care sa ajute publicul sa cada cu adevarat prada povestii, pentru ca desi mi-a placut, pot spune ca am fost cumva detasat pe intreaga sa durata. Daca vreti sa fiti mai perspicace decat mine, va recomand sa luati titlul filmului in serios si sa fiti foarte concentrati, incercand sa depistati pistele false inainte de vreme. Daca reusiti probabil veti avea u oarecare sentiment de satisfactie. Eu cred insa ca m-am distrat atat de bine tocmai pentru ca nu m-a preocupat acest aspect si mi-am permis sa fiu surprins. Nu e cel mai rafinat film, dar este mai mult decat decent si vi-l recomand. Trailer:

Fathers and Daughters (2015)

Gen: Drama

Distributie: Russell Crowe, Amanda Seyfried, Aaron Paul, Diane Kruger, Quvenzhané Wallis

Regizor: Gabriele Muccino [a mai regizat: There Is No Place Like Home(2018), Summertime(2016), Playing for Keeps(2012), Kiss Me Again(2010), Seven Pounds(2008)]

Buget: 22.400.000 $

Nota Gealapa: 7.55
Metascore: 31/100

Un scriitor castigator al premiului Pulitzer se straduieste sa sa faca fata mortii sotiei sale si sa fie tata dupa o cadere nervoasa, iar 27 de ani mai tarziu, fiica lui adulta incearca sa isi cladeasca propriile sentimente si conexiuni.

Filmul prezinta o poveste impresionanta despre iubire si despre complexitatea acesteia. Lectia este ca trebuie sa lupti din greu pentru ce iubesti, pentru ca lucrurile nu se intampla de la sine si fericirea nu vine de a sine, iar uneori nu mai vine deloc. Este o drama puternica, a carei actiune se desfasoara pe doua planuri temporale imbinate cu dibacie, mai ales in a doua jumatate a filmului. Cred ca acesta este un film mult subestimat, care are puterea sa ii faca pe cei care aleg sa il vada sa isi puna unele intrebari si sa reflecteze poate la superficialitatea lor cotidiana.

Distributia este si ea foarte buna. Amanda Seyfried are o interpretare foarte buna, in ciuda unor momente ezitante. Adevaratul star in acest film a fost insa Russell Crowe, care a dat viata unui personaj in afara zonei sale de confort si care a fost extrem de convingator. Cei doi protagonisti nu au ocazia sa interactioneze, dar cu toate astea acestia au reusit sa transmita cu succes legatura puternica dintre personajele lor.

Gabriele Muccion a facut si el o treaba excelenta si a oferit o cinematografie la inaltime. Filmului i-ar fi priit un scenariu o idee mai bun, care sa evite momentele siropoase si nele momente moarte. Daca ar fi avut si acest ingredient, ar fi putut fi un film inspirational de referinta, mult mai memorabil. Este un film frumos, dar care lasa o senzatie de gol. Lasa impresia ca ceva lipseste. Il recomand totusi ca o paranteza reusita de la blockbusterel supra-mediatizate. Trailer:

Dark Awakening (2014)

Gen: Horror, Mister, Thriller

Distributie: Jason Cook, Lance Henriksen, Valerie Azlynn, Wiliam Pifer, Lauren Sesselmann

Regizor: Dean jones [a mai regizat: Coffin Baby(2013)]

Nota Gealapa: 2.45

Un thriller despr eun cuplu care transforma o proprietate veche in noua lor casa si la scurt timp incep sa vada spiritele unor copii morti.

Filmul asta promitea sa fie un horror de duzina mediocru, dar din pacate a fost mult mai putin de atat. Am asteptat tot filmul sa ma sperii, dar acel moment nu a mai venit. In afara de cateva machiaje de efect, prea putin puse in valoare, nu prea am ce aspecte pozitive sa remarc. Originalitatea lipseste cu desavarsire, iar plictiseala este la ea acasa in acest film. dupa vreo zece minute am inceput sa ma uit constant catre monitor sa vad cat mai e pana se termina.

Si castingul a fost ratat. Distributia propune un singur nume cu ceva rezonanta, cel al lui Lance Henriksen, dar daca pui impreuna un actor obosit dupa atatia ani de cariera, un proiect cu tinte extrem de scazut si un scenariu sec, nu are cum sa iasa ceva bun. Protagonistul Jason Cook, pare ca a avut un rol solicitant, cel putin la prima vedere, dar chiar daca personajul sau isi schimba personalitatea cu 180 d egrade la un moment dat, chiar si in aceste conditii cred ca era nevoie de minime abilitati actoricesti pentru a produce o prestatie decenta, dar acestea au lipsit cu desavarsire.

Filmul nu trebuie judecat neaparat dupa lipsa de originalitate a intrigii. Sunt zeci de filme cu o premiza asemanatoare, dar multe dintre ele au reusit sa o puna in scena mult mai profesionist. Filmul asta in schimb, pare ca a fost filmat doar martea in alea trei ceasuri rele pentru ca nu prea a mers nimic cum trebuie. Dupa un inceput promitator care creeaza oarecare suspans, dialogurile superficiale, lipsa de chimie dintre protagonisti si previzibilitatea povestii fac ca acest film sa se prabuseasca incet dar sigur panala final; aproape la fel de incet ca ritmul in care avanseaza povestea. Trailer:

Taking Sides (2001)

Gen: Drama

Distributie: Harvey Keitel, Stellan Skarsgård, Moritz Bleibtreu, Birgit Minichmayr, Ulrich Tukur

Regizor: István Szabó [a mai rgeizat: The Door(2012), Rokonok(2006), Being Julia(2004), Ten Minutes Older: The Cello(2002), Sunshine(1999)]

Buget: 20.000.000 $
Incasari: 200.000 $

Filmul a obtinut 9 premii, printre care:
- Best Director, Flaiano Film Festival, 2002
- Best Screenplay, Flaiano Film Festival, 2002
- Special Award, Hungarian Film Critics Awards, 2003
- ADF Cinematography Award, Mar del Plata Film Festival, 2002
- Best Actor (Stellan Skarsgård), Mar del Plata Film Festival, 2002

Nota Gealapa: 7.35
Metascore: 61/100

O poveste bazata pe viata lui Wilhelm Furtwängler, dirijorul Filarmonicii din Berlin, care a ocupat aceasta pozitie in perioada nazista. Unul din cei mai spectaculosi si recunoscuti dirijori din anii '30, reputatia lui Furtwängler rivaliza cu cea a lui Toscanini. Dupa razboi, acesta a fost investigat in cadrul programului aliat de denazificare. Imediat dupa razboi, intr-un Berlin bombardat, aliatii restabilesc incet-incet ordinea si legea. Unui maior american ii este inmanat dosarul Furtwängler si i se spune sa gaseasca orice dovada poate pentru a-l condamna pe acesta fara mila. Dur si arogant, maiorul Steve Arnold incepe sa investigheze o lume despre care nu stie nimic. Membrii orchestrei jura pentru moralitatea lui Furtwängler si spun ca acesta a facut tot ce a putut pentru a-i proteja pe muzicienii evrei. Pentru germanii care ii respecta muzica, Furtwängler este un semi-zeu, dar pentru maiorul Arnold este doar un nazist mincionos fara pic de vointa.

Filmul ofera o perspectiva interesanta a modului in care s-au desfasurat unele lucruri in perioada ce a urmat victoriei aliatilor impotriva nazistilor. Povestea estefoarte interesanta, iar principala arma a filmului este scenariul foarte bun, care reuseste sa captiveze doar cu dialoguri bune, nefolosind drame inutile sau efecte scumpe. Nu este genul de film care sa umple salile de cinema, dar cred ca este pe placul oricarei persoane care din cand in cand mai cauta si altceva la un film in afara de violenta fara substanta si umor situational.

Distributia este si ea foarte buna. Alegerea celor doi protagonisti a fost foarte inspirata. Atat Harvey Keitel cat si Stellan Skarsgård au fost la inaltimea scenariului si nu l-au irosit. Interpretarile lor, chiar daca nu au fost neaparat memorabile, au fost foarte solide si credibile, cei doi reusind sa fure lumina reflectoarelor si sa isi eclipseze colegii d eplatou.

Mi-a placut ca filmul prezinta faptele in mod obiectiv si lasa spectatorii sa isi traga singuri concluziile. Mesajul este ca dreptatea este in cele din urma subiectiva si fiecare dintre noi o vedem altfel. Finalul este unul surprinzator si din punctul meu de vedere destul de edificator. Mi se pare ca dupa aproape doua ore de indoiala, ultimele secvente iti ofera realitatea si te face sa te simti bine sau rau in functie de ce ai crezut pana in acel mai moment. Recomand acest film tuturor celor care prefera si ceva substanta din cand in cand. Trailer: