Aftermath (2017)

Gen: Drama, Thriller

Distributie: Arnold Schwarzenegger, Scoot McNairy, Maggie Grace, Judah Nelson, Larry Sullivan

Regizor: Elliott Lester [a mai regizat: Sleepwalker(2017), Nighingale(2014), Blitz(2011), Love Is the Drug(2006)]

Buget: 10.500.000 $

Nota Gealapa: 6.20
Metascore: 44/100

Vietile a doi straini devin legate una de cealalta in mod inextricabil, dupa un accident devastator de avion.

Nu este cel mai palpitant film si as spune ca isi consuma cele mai tensionate momente in primele 15 minute, iar pana la final cand mai apare un pic de adrenalina timpul trece agonizant de greu. Desi inteleg ce a vrut sa faca regizorul si atmosfera sumbra este potrivita pentru aceasta intriga, putin mai mult dinamism ar fi ajutat foarte mult filmul. Lipsit de mijloace tehnice, filmul se bazeaza aproape exclusiv pe dialog si prestatia actorilor, ambele elemente destul de deficitare.

Unul din cei doi protagonisti este Arnold Schwarzeneger, care de fiecare data cand a fost pus in astfel de roluri dramatice si-a aratat limitele. Si de aceasta data, prestatia lui este ca un altorelief peste restul filmului. Daca tot avem de a face cu o fictiune, nu inteleg de ce i-au dat personajului sau origini ucrainiene, cand puteau la fel de bine sa il ajute folosindu-se de tara lui natala. Scoot McNairy s-a zbatut si a avut o interpretare peste media filmului, aratand pe alocuri reale calitati.

Filmul este despre cum facem fata vinei si durerii, subiect tratat din doua puncte de vedere opuse, o idee foarte buna care a avut mai mult potential decat ce a reusit acest film sa transmita. Dar acesta are si partile lui bune. Subiectul este atragator, dialogul are momente destule in care este provocator si reuseste sa fie si surprinzator uneori. Nu este un clasic si nu este pentru toata lumea, dar poate starni un subiect de conversatie. Cu toate astea, mi se pare ca ofera prea putin pentru a-l recomanda.

Jim & Andy: The Great Beyond (2017)

Titlu original: Jim & Andy: The Great Beyond - Featuring a Very Special, Contractually Obligated Mention of Tony Clifton

Gen: Documentar

Distributie: Jim Carrey, Danny DeVito, Milos Forman, Peter Bonerz, Paul Giamatti

Regizor: Chris Smith [a mai regizat: Fyre(2019), Collapse(2009), The Pool(2007), The Yes Men(2003), Home Movie(2001)]

Premii:
- The Unforgettables, Cinema Eye Honors Awards, SUA 2018
- Best Documentary, Detroit Film Critics Society, SUA 2017

Nota Gealapa: 7.95
Metascore: 77/100

O privire in spatele scenei asupra modului în care Jim Carrey a adoptat personajul comicului atipic Andy Kaufman pe pe platourile de filmare de la Man on the Moon(1999). 

Filmele documentare despre cum se fac alte filme nu sunt cele mai atragatoare. Din fericire acesta este despre mult mai mult de atat. Este mai degraba despre doi oameni cu totul si cu totul speciali. Este despre Andy Kaufman, un comediant deosebit, in mare parte neinteles si care a distrus unele bariere si despre Jim Carrey, un om cu totul special si trebuie sa recunosc, unul din actorii mei preferati. Acest film ne invata cate ceva despre amandoi si cu siguranta daca veti alege sa vedeti acest film, veti ajunge sa ii apreciati.

Jim Carrey este in centrul atentiei pe intreaga durata a filmului si avem ocazia sa aflam putin si despre inceputurile lui si putin mai mult despre metodele sale si abnegatia pe care acesta o are atunci cand isi face meseria. Jim Carrey ne arata aici latura lui profunda si incearca sa ne spuna ca poti avea totul si tot sa fii nefericit si ridica cateva probleme destul de grele, dar care raman nedezvoltate si acre poate ar merita propriile lor filme. Pe langa el, mai avem marturii pasagere de la Danny DeVito, Paul Giamatti, Judd Hirsch si alti oameni care au avut ocazia sa ii cunoasca pe amandoi.

Intregul proiect are o aura de sinsibilitate si empatie, sentimente verbalizate foarte coerent de Jim Carrey, acre ne arata aceasta latura profunda a lui, pentru ca talentul i-l cunoasteam deja, iar modul in care acesta a ajuns sa se confunde cu personajul este uimitor. Nu pot sa compar acest documentar cu altele pe acre le-am vazut, pentru ca este total atipic, dar vi-l recomand cu incredere, pentru ca va ofera sansa de a afla lucruri despre doi oameni pe care ii cunoasteti foarte superficial.

The Resistance Banker (2018)

Titlu original: Bankier van het Verzet

Gen: Biografic, Drama, Razboi

Distributie: Jacob Derwig, Barry Atsma, Fockeline Ouwerkerk, Pierre Bokma, Raymond Thiry

Regizor: Joram Lürsen [a mai regizat: Het Verlangen(2017), A Noble Intention(2015), Reckless(2014), Family Way(2012), Dolfje weerwolfje(2011)]

Filmul a obtinut 7 premii, printre care:
- 100.000 admissions, Golden and Platin Film, Olanda 2018
- 400.000 admissions, Golden and Platin Film, Olanda 2018
- Best Production Design (Beste Production Design), Nederlands Film Festival, 2018
- Best Film (Beste Lange Speelfilm), Nederlands Film Festival, 2018
- Audience Award (Publieksprijs), Nederlands Film Festival, 2018

Nota Gealapa: 7.25

In Amsterdamul ocupat de nazisti, doi frati bancheri, Walraven si Gijs van Hall, infrunta cea mai mare provocare din viata lor cand se hotarasc sa finanteze rezistenta olandeza.

Filmele bazate pe povesti reale care scot la lumina oameni care au luptat in felul lor impotriva nazistilor intotdeauna vor fi atragatoare si vor starni interes. Nu sunt toate Schindler's List dar cu putina atentie este aproape imposibil sa o dai in bara cu un astfel de subiect. Acest film ne prezinta o astfel de poveste din Olanda. Cred ca este prezentata mult mai simplist decat ar fi trebuit, pentru ca actiunile protagonistilor au avut o insemnatate uriasa. Nu pot sa spun ca filmul a transmis cu succes deplin atmosfera acelor vremuri, dar in afara de acest aspect filmul este unul corect fara grseli prea mari.

Numele din distributie nu imi spun nimic, dar presupun ca sunt actrori importanti din cinematografia olandeza. Interpretarile lor au fost bunicele, dar nu au avut prea multa stralucire si nu pot sa ma declar impresionat de cineva anume. Daca ar fi sa remarc pe cineva, acestia nu ar fi protagonistii, ci as remarca mai degraba interpretarea din surdina oferita de Fockeline Ouwerkerk, care mi s-a parut de departe cea mai credibila si naturala, dar din pacate rolul ei a fost destul de mic.

Daca treceti peste faptul ca nu este un film in limba engleza, asa cum sunt probabil marea majoritate a celor pe care le vedeti si nu cautati o poveste ticsita de actiune si aventura, atunci cu siguranta va puteti bucura de aceasta poveste captivanta, expusa destul de ingrijit si care da o doza de incredere ca oricat de rele sunt lucrurile, tot timpul vor exista oameni care se vor lupta impotriva fortelor negative. Dupa acest film m-am intrebat de ce in Romania nu avem filme asemanatoare. Rezistenta noastra este prezentata de Pintea  si alte filme cu haiduci. Oare chiar nu se cunosc si altfel de povesti din vremurile intunecate ale istoriei noastre?

Dancer in the Dark (2000)

Gen: Drama, Musical

Distributie: Björk, Catherine Deneuve, David Morse, Peter Stormare, Joel Grey

Regizor: Lars von Trier [a mai regizat: The House that Jack Built(2018), Nymphomaniac: Vol. I(2013), Nymphomaniac: Vol II(2013), Melancholia(2011), Antichrist(2009)]

Buget: 12.800.000 $
Incasari: 40.031.879 $

Filmul a obtinut 34 de premii, printre care:
- Best Foreign Film, ASECAN, 2001
- Best Foreign Film, Awards of the Japanese Academy, 2001
- Best Foreign Language Film, Blue Ribbon Awards, 2001
- Best Actress (Bedste kvindelige hovedrolle) (Björk), Bodil Awards, 2001
- Best Actress (Björk), Cannes Film Festival, 2000

Nota Gealapa: 8.15
Metascore: 61/100

O femeie din europa de est se muta in America impreuna cu fiul ei, asteptandu-se sa fie exact ca la Hollywood.

Acest film are aceeasi aura ciudata pe care o are si protagonista lui, cantareata Björk. Este un musical atipic, un film aproape deprimant, cu o poveste puternica si pe alocuri socanta. Personal, as fi preferat sa vad un film normal, fara reprizele muzicale, dar am inteles rolul acestora si este posibil ca valoarea artistica a filmului sa fie mai redusa fara ele. Este un film simplu, brutal, convingator care va deveni, daca nu a facut-o deja, un clasic.

Pe langa Björk, filmul are in distributie si alte nume importante, cu prestatii foarte bune. Catherine Deneuve, David Morse sau Peter Stormare, au avut toti prestatii bunicele si s-au adaptat perfect atmosferei generale a filmului. Chimia dintre actori a fost una buna si chiar daca nu sunt interpretari neaparat remarcabile sau demne de premii, sunt prestatii solide acre dau greutate intregului proiect. De departe, cea mai buna interpretare o are Björk, lucru remarcabil avand in vedere ca nu este o actrita profesionista, reusind asa cum ar trebui sa faca un protagonist, sa isi eclipseze colegii de platou.

Este destul de greu de descris in cuvinte acest film, cum la fel de greu de descris sunt majoritatea filmelor lui Lars von trier, un regizor care ne-a obinuist cu proiectele atipice si cu modul sau diferit de a face filme. As spune ca in acest film, acesta a stralucit chiar mai mult decat actorii pe care i-a coordonat. Filmul te obliga sa accepti destul de devreme faptul ca nu va avea un happy end si singura necunoscuta este care va fi tragedia si cat de dramatica. Fara sa ma mai lungesc, va spun ca recomand acest film cu toata increderea, mai ales daca va plac filmele altfel.

Columbus (2017)

Gen: Drama

Distributie: John Cho, Haley Lu Richardson, Parker Posey, Michelle Forbes, Rory Culkin

Regizor: Kogonada [a mai regizat: Late Summer(2012), Lunch Time(2010)]

Filmul a obtinut 9 premii, printre care:
- Best Cinematography, Chlotrudis Awards, 2018
- Special jury Prize - Narrative Feature, Independent Film Festival of Boston, 2017
- Hoosier Award, Indiana Film Journalists Association, SUA 2017
- International Federation of Film Critics Award, Jameson CineFest - Miskolc International Film Festival, 2017
- Kingfisher Award - Best Film, Ljubljana International Film Festival, 2017

Nota Gealapa: 7
Metascore: 89/100

Un barbat de origine coreeana este blocat in Columbus, Indiana, unde tatal sau este in coma. El intalneste o tanara care vrea sa ramana in Columbus pentru a avea grija de mama ei, care isi revine dupa o dependenta, in loc sa isi urmeze visurile.

Genul asta de filme in acre pulsul nu creste nici macar odata, cu discurs coriaceu si lipsit total de miza, nu este deloc pe gustul meu. Asta nu inseamna ca nu pot sa recunosc mesajul si sa apreciez dialogul consistent. Puterea dialogului este de altfel singura pe care acest film o are. Fara sa se ridice tonul, cu un calm enervant, cam asa decurge intregul film. Temele puse in discutie sunt interesante si sunt probleme cu care multi oameni se pot identifica, pentru ca mai toti am fost pusi in fata unor alegeri asemanatoare la un moment dat. Trebuie mentionata si cinematografia destul de interesanta, care pune intr-o lumina foarte favorabila un oras destul de neinsemnat de altfel.

Distributia nu este cine stie ce. Cei doi protagonisti sunt John Cho si Haley Lu Richardson, nici unul un nume care sa faca mai sexy un afis si nici cu vreo baza importanta de fani. Cu toate astea prestatiile lor sunt decente, dar in limita carierei lor de pana acum, adica fara sa aiba nimic cu adevarat notabil, in cazul acesta acel ceva fiind putina stralucrie. Chimia dintre ei a fost buna, dar cel putin in cazul lui John Cho, limbajul nonverbal m-a plictisit de-a dreptul.

Vorbim pana la urma de un film independent, deci trebuie sa fim indulgenti. Poate parea un film banal despre doi straini care incearca sa se cunoasca, iar ultimi hipioti in viata ar putea vedea in fiecare dialog o culoare dintr-un tablou pictat de regizor. Adevarul este pe undeva pe la mijloc. Este un film senin si putin naiv, cred eu dupa chipul si asemanarea regizorului. Mie unul nu mi-a placut, dar recunosc ca are ceva valoare artistica acolo, asa ca alegerea de a-l vedea sau nu va  apartine in totalitate.

Colette (2018)

Gen: Biografic, Drama, Istoric

Distributie: Keira Knightley, Fiona Shaw, Dominic West, Robert Pugh, Sloan Thompson

Regizor: Wash Westmoreland [a mai regizat: Still Alice(2014), The Last of Robin Hood(2013), Quinceañera(2006), Gay Republicans(2004), The Hole(2003)]

Incasari: 5.137.622 $

Premii:
- Best Original Score - Independent Film, Hollywood Music in Media Awards (HMMA), 2018

Nota Gealapa: 6.80
Metascore: 74/100

Colette este fortata de sotul ei sa scrie nuvele in numele lui. Dupa succesul acestora, ea se lupta sa isi faca talentul cunoscut, sfidand barierele genului.

Filmul se axeaza mai mult pe sexualitatea personajului principal si pe viata conjugala si extraconjugala a celor doi protagonisti, nu neaparat pe valoarea operelor literare si pe lupta de emancipare a celebrei autoare. Mai mult, filmul se termina fix cand aceasta lupta incepe si ar fi putut deveni cu adevarat interesant, cel putin pentru mine. Pe de alta parte, avand aceasta abordare este posibil sa fi castigat un public mai numeros, dar mai superficial. Din punct de vedere al costumelor si a cinematografiei nu se pot reprosa multe lucruri, iar atmosfera epocii este transmisa si recreata cu succes.

Marele avantaj al filmului il constituie prestatia lui Keira Knightley, care fara sa aiba interpretarea carierei ei, aceasta are o reprezentatie solida si credibila si fura lumina reflectoarelorde la colegii ei de platou, dar nici prestatiile acestora nu au fost de lepadat. Interpretarea ei merita cu atat mai mult apreciata, cu cat nu a existat o chimie deosebita intre ea si Dominic West, fiind vorba insa de doi actori experimentati, au scos-o cumva la capat.

Per total, este un film bun, interesant, deloc plictisitor, cu doza lui de suspans. Eu am avut cumva alte asteptari, dar nu pot sa ma plang foarte credibil ca in loc de o lupta pentru emancipare si recunoasterea drepturilor, am primit niste scene de sex intre doua femei. Era cuma de asteptat avand in vedere ca regizorul filmului s-a ocupat in trecut si cu productii porno gay. Daca va plac filmele care va ofera bucatele necunoscute de istorie, sau sunteti pur si simplu fani ai filmelor de epoca, atunci mai mult ca sigur Colette o sa fie pe gustul vostru.

Happy New Year, Colin Burstead (2018)

Gen: Drama

Distributie: Neil Maskell, Sura Dohnke, Marvin Maskell, Nicole Nettleingham, Doon Mackichan

Regizor: Ben Wheatley [a mai regizat: Free Fire(2016), High-Rise(2015), A Field in England(2013), The ABCs of Death(2012), Sightseers(2012)]

Nota Gealapa: 6.65

Colin inchiriaza un conac generos la tara, pentru ca familia lui numeroasa sa sarbatoreasca anul nou. Din pacate pentru Colin, pozitia lui de putere este amenintata de sosirea frastelui sau, pe care nimeni nu l-a mai vazut de foarte mult timp.

Acest film este doar o mica drama de familie, dar paradoxal, tocmai aceasta banalitate este si cam singurul lucru care functioneaza in favoarea filmului, pentru ca fiind un subiect asa comun, probabil destui oameni se pot identifica cu portiuni din film. Ieftin, static si fara un scenariu care sa compenseze celelalte lipsuri, acest film nu avea cum sa fie vreun mare succes. Pentru un film care se baza aproape exclusiv pe dialog, mare parte din acesta este doar de umplutura.

Distributia este departe de a fi impresionanta si nici nu pot sa zic ca am remarcat vreun talent deosebit neobservat de nimeni. Exista pe ici pe colo in cate o scena momente de interpretare buna, dar acestea sunt destul de rare si se pierd in banalitatea generala a filmului. Protagonistul a fost cumva Neil Maskell, dar nu cred ca el a oferit cele mai bune momente. Mi s-a parut ca cel mai mult a iesit in evidenta Hayley Squires, dar nu imi dau seama daca am aceasta impresie datorita interpretarii ei sau pentru ca mi s-a parut ca seamana cu Mila Kunis.

Cinematografia a lasat destul de mult de dorit si in multe momente filmul semana mai degraba cu un serial de televiziune. Sunt atinse mai multe probleme familiale, arma prin care filmula  incercat sa atinga cat mai multi spectatori si sunt convins ca a reusit intr-o oarecare masura, dar in afara de cei care au unele probleme acasa si hipsterii acre se cred superiori vazand acest gen de filme in timp ce sorb aritocratic dintr-un pastis gasind intelesuri ascunse imaginare in astfel de productii anonime, nu cred ca marea majoritate are ce gasi aici, prin urmare nu am cum sa il recomand.

Restrepo (2010)

Gen: Documentar, Razboi

Distributie: Juan 'Doc Restrepo, Dan Kearney, LaMonta Caldwell, Aron Hijar, Misha Pemble-Belkin

Regizor: Tim Hetherington [aflat la prima experienta ca regizor]

Incasari: 1.436.391 $

Filmul a obtinut 10 premii, printre care:
- Golden Frog - Feature Documentary Films Competition, Camerimage, 2010
- Best Documentary Feature, Houston Film Critics Society Awards, 2010
- Best Directorial Debut, National Board of Review, SUA 2010
- Top Five Documentaries, National Board of Review, SUA 2010
- Outstanding Individual Achievement in a Craft: Editing, News & Documentary Emmy Awards, 2011

Nota Gealapa: 7.70
Metascore: 85/100

Un an alaturi de un pluton in cea mai sangeroasa vale din Afganistan.

Daca scoatem din context acest film si nu luam in considerare modul in care a pornit acest razboi si lasam politicul deoparte, este un documentar de razboi excelent. De altfel, filmul nu isi propune sa justifice razboiul, sau sa te faca sa vezi lucrurile intr-un anumit fel. Singurul scop este de a vedea cum este resimtit un razboi de catre cei din linia intai, iar acest scop a fost atins pe deplin. Suferinta, micile bucurii, dorul de casa si efectele pe termen lung ale unei experiente de acest gen pot fi observate aici prin ochii soldatilor dintr-o companie din Afganistan.

Acest film nu are pe nimeni in prim-plan in afara de acesti soldati si lupta pe care ei o poarta atat cu inamicul, cat si cu ei insisi. Rand pe rand, ii vedem pe unii dintre acestia marturisind modul in care au simtit si au trait ei acest razboi. Faptul ca acestia nu sunt obisnuiti cu camera, ii face sa fie foarte autentici si da filmului, daca mai era nevoie, inca un plus de credibilitate si emotia pe acre ei o transmit direct este mai puternica si mai sincera decat m-as fi asteptat.

Surprinzator sau nu, desi nu cred ca asta a fost intentia, acest film confirma multe din intrebarile ridicate de filmele fictive facute pe acest subiect si ridica din nou multe intrebari despre motivele pentru acre acest "razboi impotriva terorii", asa cum este numit acum, inca mai exista. Restrepo nu se simte foarte diferit de un documentar despre Vietnam de exemplu. Eu il recomand fie si pentru ca ofera oportunitatea unor lasi ca mine sa vada la lucru niste barbati adevarati.

Icarus (2017)

Gen: Documentar, Thriller

Distributie: Thomas Bach, Scott Brandt, Don Catlin, Sebastian Coe, Bryan Fogel

Regizor: Bryan Fogel [a mai regizat: Jewtopia(2012)]

Filmul a obtinut 8 premii, printre care:
- Best Documentary Feature, Academy Awards, SUA 2018
- Best Documentary, BAFTA Awards, 2018
- The Unforgettables, Cinema Eye Honors Awards, SUA 2018
- Hell Yeah Prize, Cinema Eye Honors Awards, SUA 2018
- Best Sports Documentary, Critics' Choice Documentary Awards, 2017

Nota Gealapa: 7.80
Metascore: 68/100

Cand Bryan se hotaraste sa afle adevarul despre dopajul din sport, o intalnire intamplatoare cu un om de stiinta rus ii transforma povestea dintr-una personala, intr-un thriller geopolitic.

Exact ca producatorul filmului si eu ma asteptam sa vad cu totul altceva la inceput. Ma asteptam sa vad inca un film despre dopajul din ciclism, cu eventuale trimiteri la Lance Armstrong, dar am descoperit un sistem corupt de nivel national dat in vileag, care a socat lumea si in cele din urma ignorat si tolerat. Pe alocuri, am avut impresia ca urmaresc un thriller d ela Hollywood, atat de tensionata a devenit situatia. Acest film m-a facut sa imi pierd respectul pentru sportivii rusi si sa privesc cu suspiciune orice rezultat bun al acestora.

Bryan Fogel, un ciclist amator, este creatorul acestui proiect dar si unul dintre protagonisti. Plecand de la intentia de a en arata cat de usor este sa pacalesti sistemul antidoping intr-o cursa de ciclisti amatori, acesta a ajuns sa demaste un sistem rusesc foarte bine pus la punct, cu scopul de a trisa si de a obtine cat mai multe medalii la jocurile olimpice. Acesta a reusit sa se imprieteneasca cu creierul din spatele acestei operatiuni, pe care mai apoi l-a ajutat sa evadeze din Rusia. Pe parcursul filmului se simte cum chiar si cei implicati sunt luati prin surprindere de amploarea pe acre o iau evenimentele.

Reactia pe care acest film mi-a produs-o la final a fost una de furie, cand am vazut cum CIO (Comitetul Olimpic International) cedand presiunilor politice si permitandu-le rusilor sa participe la competitii aproape ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, in ciuda unor munti de dovezi incontestabile. Cred ca acest film va poate schimba perceptia despre lumea sportului si dupa ce il vedeti va fi destul de greu sa mai priviti o competitie sportiva sustinand sincer pe cineva, sau sa apreciati la fel rezultatele unor sportivi. Recomandarea mea sincera ar fi sa nu il vedeti si sa ramaneti ignoranti la aceasta problema, putand astfel sa va bucurati in continuare in totalitate de sportul preferat.

I Am Mother (2019)

Gen: SF, Thriller

Distributie: Rose Byrne, Clara Rugaard, Hilary Swank, Luke Hawker, Maddie Lenton

Regizor: Grant Sputore [aflat la primul lungmetraj]

Nota Gealapa: 6.65
Metascore: 64/100

O adolescenta este crescuta intr-un buncar de un robot amabil caruia ii spune mama, al carui scop este sa repopuleze Pamantul dupa extinctia omenirii, dar legatura lor unica este amenintata de sosirea unei straine cu vesti alarmante.

Intriga nu este una care sa mia socheze, pentru ca aceasta idee a fost folosita deja de destule ori in diverse filme. Metoda de abordare face insa ca acest film sa fie interesant. Fara sa debordeze de efecte vizuale, filmul reuseste sa creeze tensiune si sa fie destul de spectaculos, iar modul in care este filmat transmite destul de bine senzatia de singuratate tipica unei tragedii ca cea din film. Putinele efecte vizuale existente arata foarte bine si contribuie si ele din plin la credibilitatea lumii propuse de scenaristi.Mi-ar fi placut ca personajul "Mama" sa fie putin mai infricosator, dar pe masura ce filmul avanseaza te poti obisnui si cu aceasta versiune.

Este un film cu o distributie redusa, dar care are intr-un rol secundar un nume important si inca la moda, ma refer aici la Hilary Swank, a carei stea inca straluceste, dar cred ca nu mai are foarte mult inainte sa inceapa sa paleasca, pentru ca deja a inceput sa aibe multe roluri similare. Protagonista filmului este mai tanara Clara Rugaard, o actrita pe care nu o cunosc si a carei lipsa de experienta pot spune ca a fost vizibila, iar prestatia ei nu m-a impresionat. Cu toate astea, ceva potential exista acolo si mi-ar placea sa o vad si in proiecte viitoare.

Este genul de Sf cerebral, nu indopat de scene de actiune, ci care prefera sa creeze suspans punandu-ti mintea la munca incercand sa pui laolalta pisele unui puzzle. Filmul te pune in situatia de a schimba tabara pe care o sustii de cateva ori, iar finalul, cel putin pentru mine, a fost unul satisfacator. Iata ca pentru un sf decent nu ai nevoie de zeci de nave spatiale care sa se lupte intre ele si chiar daca sunt in acest film destule similaritati cu altele, mie mi-a placut si vi-l recomand.

What the Health (2017)

Gen: Documentar

Distributie: Kip Andersen, Larry Baldwin, Neal Barnard, Tia Blanco, David Carter

Regizor: Kip Andersen [a mai regizat: Cowspiracy: The Sustainability Secret(2014)]

Buget: 273.428 $

Nota Gealapa: 7.95

Un regizor curios într-o călătorie de descoperire, pe parcursul careia afla probabil cel mai mare secret al sănătății contemporane și coluziunea dintre corporatii, guvern, farmaceutice și organizatii de sanatate care ne ascund aceste informații.

 Acest film m-a facut pentru prima data in viata mea sa iau considerare serios posibilitatea de a deveni vegetarian. Inca ma mai gandes; problema e ca imi place prea mult carnea. Altfel, filmul este destul de convingator si in ceea ce priveste nocivitatea alimentelor procesate din diverse carnuri, dar si cand vine vorba de conspiratia dintre industria alimentara si organizatiile de sanatate. Din punct de vedere tehnic nu este nimic spectaculos. Senzatia este ca oricare dintre noi ar fi putut face aceasta investigatie, daca ne-ar fi pasat. Sunt informatii de pe siteuri, interviuri refuzate si opinii de la oameni care abia asteapta sa vorbeasca si sa faca cunoscute neregulile din industrie.

Kip Andersen nu este cel mai mare cineast in viata si ambele lui filme abordeaza cam acelasi subiect, dar fara sa ma hazardez cred ca pot spune ca ambele sunt pe cat de simple, pe atat de convingatoare si credibile. Alaturi de el, in acest film isi exprima convingerile o sumedenie de doctori care pe mine aproape ca m-au convins. Dca jumatate din faptele prezentate de acestia sunt adevarate, ma tem ca suntem intr-un mare rahat.

Sunt convins ca va fi primit de multi cu reticenta, pentru ca propune o solutie drastica de schimbare nu doar a regimului aimetar ci si a stilului de viata, iar rezistenta la schimbare este cumva naturala, dar convingerea cu care producatorilor acestui film li se inchid usi in nas de catre diverse institutii, in acest caz intareste semnificativ mesajul filmului. Sunt prea simpu pentru a sustine ca am inteles pe deplin si faptele prezentate aici sunt irefutabile, dar va recomand sa vedeti filmul si sa va faceti propriile pareri.