Cu bata in balta

Dupa asteptari seculare care au durat cateva luni, azi am reusit sa ajung impreuna cu cativa prieteni si la o partida de pescuit. Cuprins de emotia revederii cu balta, primul lucru pe care l-am facut a fost sa imi scap telefonul in apa. Singurul cat de cat pescar din grup eram eu (pescar aproape amator). Din cauza asta restul grupului s-a plictisit destul de repede. Pentru altii, experienta a fost atat de palpitanta, incat desi au venit ultimii, cu cateva ore intarziere, au plecat primii cu o ora avans.

Scopul iesirii in natura a fost si o prajeala tipic romaneasca, cu mici carnati si tot ce trebuie, asa ca odata ajunsi pe balta anumite persoane s-au dus sa faca rost de gratar si s-au intors dupa aproximativ 4 ore. Pana la pregatirea gratarului toata lumea a fost destul de molesita. Deh, nu toti au suflet de artist cum am eu, ca sa inteleaga cu adevarat placerea acestui sport si linistea sufleteasca pe care ti-o ofera atunci cand devii una cu natura. Nu toti stiu sa asculte linistea. Vantul care adie in stuf fredonand parca un cantec de leagan. Razele soarelui care iti dezmiarda fata. Cerul senin care te vegheaza vigilent. Norii care parca iti zambesc atunci cand ii privesti. Apa linistita, intinsa ca o oglinda imensa in care se oglindeste insusi sufletul tau. Lupta icrancenata pe care o duci cu pestii, care te face sa te intorci cu gandul in urma cu cateva mii de ani si sa te simti ca un primitiv care contribuie la bunastarea tribului.

Asta a fost descrierea cadrului in stil pescaresc. Adevarul este ca liniste nu prea a fost, pentru ca cel mai bun prieten al meu, fratele pe care nu l-am avut niciodata (ce-i drept nici nu mi l-am dorit) a avut grija, ca de fiecare data cand luam lanseta in mana incercand sa prind vreun peste care ciupea, sa urle, sa aplaude si sa scandeze diverse lucruri cum fac aplaudacii din platourile diferitelor emisiuni. Asta nu m-ar fi deranjat foarte tare daca balta nu era asa de populata si de fiecare data cand se intampla asta eram privit si din stanga si din dreapta de ceilalti pescari, iar daca nu scoteam nici un peste eram destul de penibil. Razele soarelui nu au existat nici ele, pentru ca a fost innorat toata ziua. Norii nu imi zambeau, mai degraba se incruntau si mai scuipau din cand in cand cate o picatura de ploaie. Vantul nu adia, ci sufla cu putere, asa ca m-am ars putin pe fata chiar daca nu a fost deloc soare. Din cauza vantului puternic, apa nu era deloc linistita ca o oglinda, din contra foarte agitata si plina de valuri, lucru care facea foarte greu de obtinut vreo captura. Nici lupta cu pestii nu era asa captivanta. Putini pesti pe care i-am prins te lasau sa ii tragi la mal resemnati si impacati cu soarta lor, probabil inca amortiti de iarna.

Una dintre fete (al carui nume nu o sa il divulg pentru ca i-am zis la un momentdat Laurei ca nu o sa scriu desprea ea), care initial era foarte incantata si doritoare sa vina la pescuit s-a plictisit dupa cca. 15 minute (atat a durat sa isi faca pozele de avatar), motiv pentru care a dormit o buna bucata de vreme, iar cand s-a trezit ma ruga din 10 in 10 min sa plecam. Fiind prieteni foarte buni (pana cand citeste paragraful asta), nu m-a deranjat deloc, si oricum eram pregatit sufleteste pentru atitudinea asta din partea tuturor fetelor. Este genul de comprtament tipic pentru o femeie la pescuit. Misogin? Nu. Pura realitate.

Cu toate astea, chiar daca nu am reusit sa prind decat o mana de ciortani, am fost gonit intr-un final de ploaie si singurul moment in care am intrat in comuniune cu natura a fost cand mi-am facut anumite nevoi in stuf, a fost o zi reusita. Imi era dor sa pierd o zi pe balta uitandu-ma intr-un punct fix. Nu a mai contat nici aglomeratia de neam prost de care am avut parte pe drumul de intoarcere.