Ride (2018)

Gen: Actiune, Thriller

Distributie: Bella Thorne, Jessie T. Usher, Will Brill, Byron L. Hopkins, Hailee Keanna Lautenbach

Regizor: Jeremy Ungar [aflat la primul lungmetraj]

Buget: 18.000.000 $

Nota Gealapa: 5.20
Metascore: 45/100

O poveste care avertizeaza despre pericolele unei societati obsedate de tehnologie.

Pentru ca am facut Uber o perioada de timp destul de mare, acest film m-a prins destul de repede, deoarece 95% din timp actiunea se desfasoara in masina unui sofer de ride-sharing. Nici nu mi-am dat seama ca aproape tot filmul se intampla in masina pana nu am inceput sa scriu, ceea ce este o bila alba pentru film, deoarece asta inseamna ca a reusit sa ramana dinamic. Este un aspect important pentru ca alte lucruri pozitive nu prea mai sunt. Povestea este credibila in sensul in care tipologiile respective de clienti chiar exista si sunt mai frecvente decat va inchipuiti, dar modul in care personajul principal trateaza situatiile respective nu are nici o treaba cu realitatea.

Distributie este saraca si din punct de vedere numeric, dar si calitativ, pentru ca nu are in componenta vreun nume cu adverat relevant al industriei. Cea mai cunoscuta membra a distributiei este Bella Thorne, acre de altfel a avut si cea mai buna intepretare din film, chiar daca nu ea a fost protagonista, dar asta nu inseamna ca prestatia ei este vreuna de pus in rama, ci doar o idee mai rasarita decat a colegilor sai, cu care mi s-a parut ca s-a straduit din rasputeri sa creeze o conexiune care sa insufleteasca filmul. Eforturile ei s-au lovit din pacate de un zid de neputinta. 

Nu pot sa imi dau seama cum a costat atat de mult acest film. Trei oameni intr-o masina filmati cu o rezolutie dubioasa care imi da senzatia mai degraba de vlog si ma face sa cred ca s-au folosit Go-Prouri. Scenariul are multe parti intersante, dar ne ofera si multe dialoguri de umplutura care se traduc in momente moarte ale unui film si asa mediocru. Nu regret ca l-am vazut, dar nici nu pot sa il recomand cuiva. Sunt destule filme cu intreaga actiune tot in masina mai reusite, deci nici macar ideea nu este originala.

Stratton (2017)

Gen: Actiune, Thriller

Distributie: Dominic Cooper, Austin Stowell, Gemma Chan, Connie Nielsen, Thomas Kretschmann

Regizor: Simon West [a mai regizat: Skyfire(2019), Gun Shy(2017), Wild Card(2015), Stolen(2012), The Expendables 2(2012)]

Buget: 17.200.000 $
Incasari: 257.212 $

Nota Gealapa: 5.20
Metascore: 26/100

Un commando al marinei britanice urmareste o celula terorista internationala.

Pentru ca ultimele doua filme pe care le-am vazut au fost mai degraba filme pentru copii, aveam nevoie de o infuzie de testosteron, pe care speram ca Stratton sa mi-o furnizeze. Partial, acesta a indeplinit acest scop. Sunt destule scene de actiune cu impuscaturi, urmariri si explozii, dar acestea nu sunt sustinute de o poveste solida. Intirga este superficiala si personajele apar de nicaieri fara a fi dezvoltate cum trebuie. POvestea este previzibila inca de la inceput si se reismte lipse unor rasturnari de situatie pe care sa nu le poti anticipa.

Nici distributia nu este cea mai atragatoare. Nu are nici un nume din prima linie a cinematografiei britanice si se simte lipsa unei figuri familiare care sa traga dupa ea acest proiect. Mare partea a prestatiilor artistice sunt macar decente, dar sunt si cateva interpretari sub medie, mecanice si lipsite de naturalete care ies in evidenta si iti strica si putina credibilitatea pe care o are povestea. Nu am observat vreun fel de chimie intre protagonisti si nu am observat vreo urma de incredere la acestia ca fac ceva bine.

Problema cea mai mare a filmului este povestea superficiala, care nu explica suficient de mult contextul in care se intampla actiunea si previzibilitatea totala a acesteia. Pana si scenele de actiune in sine sunt previzibile si parca sunt reproduceri ale altora mai vechi. Nu am putut empatiza cu nici un personaj, asa ca imi era totuna daca eroul principal reusea in misiunea sa, sau era omorat pe parcurs. Bugetul a fost unul mai mult decat suficient pentru a produce un film decent, dar nu reusesc sa imi dau seama cum a fost irosit. In concluzie, nu recomand acest film nimanui care nu are un sadism ciudat.

The House with a Clock in Its Walls (2018)

Gen: Fantastic, Familie

Distributie: Jack Black, Cate Blanchett, Owen Vaccaro, Kyle MacLachlan, Renée Elise Goldsberry

Regizor: Eli Roth [a mai regizat: Death Wish(2018), Knock Knock(2015), The Green Inferno(2013), Hostel: Part II(2007), Grindhouse(2007)]

Buget: 42.000.000 $
Incasari: 131.523.093 $

Premii:
- Capri Master Of Fantasy, Capri Hollywood, 2018

Nota Gealapa: 6.35
Metascore: 57/100

Lewis Barnavelt, un tanar orfan, il ajuta pe unchiul sau magician sa gaseasca un ceas care ar putea impiedica sfarsitul lumii.

In primul rand, trebuie spus ca din punct de vedere vizual filmul arata senzational, dar superlativele se cam opresc aici. Povestea este destul de simpla, superficiala si se adreseaza in principal copiilor. Putina profunzime si ceva mai multa atentie la detalii ar fi ajutat. Prea putin context pentru intriga, prea multe stereotipuri si prea multa previzibiltate, toate impiedica filmul sa fie cu adevarat reusit si sa se ridice la inaltiea efectelor vizuale de care a beneficiat. Ramane un film agreabil, deloc plictisitor, dar nu pot scutura sentimentul ca am vazut un proiect care si-a irosit mare parte din potential. 

Cate Blanchett si Jack Black sunt singurul lucru bun pe acre acest film il are ca sa complementeze efectele vizuale. interactiunile celor doi asunt savuroase si asigura umbra de umor adult de calitate care se regaseste in aceasta poveste. Nici Owen Vaccaro nu a facut o treaba rea, dar nu s-a apropiat de nivelul de stralucire pe acre il au alti copii actori din aceasta generatie, astfel ca desi el a fost protagonistul, starurile au fost totusi cei doi pe care i-am amintit mai devreme, in rolurile secundare.

Faptul ca intre personaje nu este facuta o conexiune corespunzatoare, este poate cel mai deranjant detaliu. In ciuda unor elemente horror pe ici pe colo, filmul nu iti creeaza panica in nici un moment si nu reuseste in nici macar o scena sa isi depaseasca conditia de comedie pentru copii si pana la urma nu este nimic rau in asta. Ramane un film agreabil, care merita vazut in familie, impreuna cu cei mici si care va va face macar sa zambiti din cand in cand.

The Son of Bigfoot (2017)

Gen: Animatie, Comedie

Distributie: Cinda Adams, Mari Devon, Kirk Thornton, John Allsopp, George Babbit

Regizor: Jeremy Degruson [a mai regizat: Bigfoot Family(2020), Thunder and the House of Magic(2013)]

Buget: 30.000.000 $
Incasari: 47.046.281 $

Nota Gealapa: 6.80

Un adolescent porneste intr-o calatorie pentru a-l gasi pe tatal sau disparut si descopera ca acesta este Bigfoot.

Inainte sa il vad nu auzisem de acest film asa ca nu aveam asteptari prea mari, pentru ca de obicei animatiile bune devin foarte cunoscute. Apoi cand am vazut bugetul folosit am devenit putin mai optimist, dar pe masura ce povestea evolua m-am calmat. Atatia bani ar fi putut fi folositi pentru un scenariu mai putin superficial, cu dialoguri si glume mai bune, dar si in niste animatii mai moderne. Filmul arata mult mai ieftin decat este de fapt. Este un film foarte agreabil pentru copii cu varste fragede, dar nu exista deloc glume pentru adulti, astfel incat  si acestia sa se poata bucura de film impreuna cu cei mici. Povestea este liniara, simpla, superficiala si previzibila.

Nici in spatele personajelor nu regasim vocea vreunui actor de prim rang, dar aceasta nu este neaparat o problema. Ar fi fost un detaliu dragut sa recunosti o voce celebra, iar bani cred ca au fost suficienti pentru a face acest lucru posibil, dar probabil producatorii s-au concentrat pe alte lucruri, numai ca nu imi este clar pe care anume. Actorii care au fost alesi au facut o treaba decenta in a produce cele mai stereotipice voci din desenele animate pentru perosnajele lor, asigurandu-se ca nu avem parte de nimic deosebit nici la acest capitol.

Chiar daca nu sunt cele mai moderne, animatiile arata totusi bine, iar povestea asa simpla cum e, este destul de agreabila, asa cum spuneam, mai ales pentru cei mici. Astfel de filme de animatie au de obicei o lectie pe care vor sa o transmita, iar in acest caz este vorba de valorile familial si cred ca au reusit sa o emita cu succes, pe intelesul publicului tinta. Penru adulti nu este nimic de recomandat aici, dar pentru cei mici cred ca acest film poate fi o experienta foarte placuta.

The Miseducation of Cameron Post (2018)

Gen: Drama

Distributie: Chloë Grace Moretz, Steven Hauck, Quinn Shephard, Kerry Butler, Dalton Harrod

Regizor: Desiree Akhavan [a mai regizat: Appropriate Behavior(2014)]

Buget: 900.000 $
Incasari: 1.474.577 $

Premii:
- Audience Award - Best Film, Czech Gay and Lesbian Film Festival, 2018
- Special Jury Mention, LeGaiCineMad, Madrid International LGBT Film Festival, 2018
- Grand Jury Prize - Dramatic, Sundance Film Festival, 2018
- Silver Spike - Best Film, Valladolid International Film Festival, 2018
- Youth Jury Award - Official Section, Valladolid International Film Festival, 2018

Nota Gealapa: 6.35
Metascore: 69/100

In 1993, o adolescenta este fortata de catre gardienii ei legali conservatori sa mearga intr-o tabara unde sa isi "vindece" homosexualitatea.

Orice film care ne prezinta o parte de societate care desconsidera o minoritate de orice fel si incearca sa o "repare" va starni intotdeauna interes, cu atat mai mult cand este vorba de o minoritate (inca) sexuala. Avem parte de un film simplu, care incepe repede si nu pierde mult timp sa intre in miezul problemei, dar din pacate, se termina la fel de repede insa, fara a oferi un deznodamant satisfacator, cel putin pentru mine. Tensiune exista pe intreaga sa durata dar m-ar fi bucurat un final putin altfel; nu neaparat diferit, dar mi-ar fi placut sa vad niste concluzii sau urmari ale acestuia.

De cand a cazut din gratiile Hollywoodului si nu mai este printre numele in voga, Chloë Grace Moretza a acceptat tot felul de roluri in tot felul de filme care mai de care mai controversate in incercarea de a atrage din nou atentia asupra ei, cu un succes limitat. Acest rol l-as trece in categoria celor reusite, chiar daca nu a avut vreo stralucire iesita din comun, dar prestatia ei a fost naturala si credibila. Chiar daca ceilalti embri ai distributiei au nume mult ami putin sonore, toti au avut interpretari in aceeasi nota, iar per total a existat o buna compatibilitate intre protagonisti.

"Cum poate sa nu fie abuz emotional programarea unor oameni sa se urasca pe ei insisi?" Aceasta intrebare pe care o pune personajul principal ne spune cam tot despre acest film si mesajul sau. Filmul merita din plin 90 de minute de atentie, mai ales ca prezinta o problema inca actuala. Actiunea si dialogurile sunt doar ok, dar cumva filmul reuseste sa fie suficient de interesant si face o treaba competenta punand lumina reflectoarelor pe aceste prejudecati ale societatii.si cred ca merita o vizualizare.

Entanglement (2017)

Gen: Comedie, Drama, Romantic

Distributie: Thomas Middletich, Jess Weixler, Diana Bang, Johannah Newmarch, Mackenzie Gray

Regizor: Jason James [a mai regizat: Blueprint to the Heart(2020), That Burning Feeling(2013)]

Premii:
- Feature Film, Writers Guild of Canada, 2018

Nota Gealapa: 5.15
Metascore: 54/100

In timp ce se recupereaza dupa o tentativa de sinucidere, Ben Layton se indragosteste fara sa vrea de o fata care a fost la un pas sa fie devina sora si lucrurile devin ciudate.

Daca scopul acestui film a fost sa induca spectatorilor aceeasi depresie pe care o traieste personajul principal, cred ca in mare masura a reusit. Desi nota pe care o acord filmului este destul de mica, trebuie sa spun ca totusi acesta a fost o surpriza placuta pentru mine, deoarece asteptarile mele erau mult mai joase. Fiind vorba de un film canadian, este mult prea cuminte, mai ales pentru o astfel de intriga care ofera multe posibilitati de a crea povesti interesante. Mi-au placut cele doua glume, dar filmul este atat de simplu incat devine previzibil repede, astfel incat se poate anticipa marea rasturnare de situatie cu vreo 20 de minute inainte sa se intample.

Distributia nu este una foarte atragatoare, dar cred ca actorii au facut o treaba bunicica, avand in vedere materialul de care au dispus. Protagonistul a fost Thomas Middletich, pe care il banuiesc ca este la fel de depresiv si neimplinit si in viata reala, pentru ca a fost mult prea natural in aceasta ipostaza. Pot spune ca cel mai mult mi-a placut Jess Weixler, care a avut cea mai natural interpretare dintre toti si cred eu ca si cel mai solicitant personaj.

Cei care au repulsie pentru megaproductiile de sute de milioane de dolari care pun pe ecran benzile desenate, s-ar putea sa gaseasaca agreabil acest film in care personajele par mai reale, mai ales ca Entanglement asa slab cum este, are ceva al lui si este usor amuzant. E clar ca se adreseaza exclusiv unui public matur, constient de sine si ami ales oamenilor care se stiu putin ciudati. Cei tineri nu vor gasi nimic pentru ei aici. Da, Acst film nu este pentru toata lumea, dar nu e cazul sa inghititi nici bullshitul celor care vor pretinde ca au descoperit ceva genial ce oamenii de rand nu pot pricepe. Nu e cazul.

Hickok (2017)

Gen: Western

Distributie: Luke Hemsworth, Kris Kristofferson, Trace Adkins, Bruce Dern, Cameron Richardson

Regizor: Timothy Woodward Jr. [a mai regizat: The Call(2020), The Outsider(2019), The Final Wish(2018), Silencer(2018), Gangster Land(2017)]

Buget: 8.000.000 $

Premii:
- Best Disc of a Western, Home Media Magazine Awards, 2016
- Best Leading Young Actor - Independent or Film Festival Feature Film (Hunter Fischer), Young Entertainer Awards, 2018

Nota Gealapa: 5.55
Metascore: 49/100

Om al legii si pistolar legendar, Wild Bill Hickok primeste sarcina sa imblanzeasca cel mai salbatic oras de fermieri din vest. In timp ce impune si aplica o lege personala, reputatia infamului cowboy este pusa la incercare.

Filmele western se fac din ce in ce mai rar, pentru ca este un gen demodat, pentru suflete batrane, dar acesta nu este filmul care sa astampere dorul de acest gen. Are cateva momente bune si scene reusite, dar in cea mai mare parte este foarte slab, aduna toate cliseele posibile si le pune in scena foarte prost. Intriga este una extrem de banala si nu este compensata de nimic. Este previzibil, are foarte putina tensiune si nici o rsturnare de situatie majora. De aceasta data, lipsa de fonduri nu poate fi o scuza, pentru ca desi nu a existat un buget urias, a fost mai mult decat suficient pentru a face un film cel putin decent.

Dupa nume, distributia pare ca este compusa din frati care nu au reusit in viata ai unor actori renumiti, iar pe langa ei au fost stransi si cativa actori pensionari care isi folosesc toata energia sa ajunga pe platoul de filmari, si nu mai au resurse de a oferi ceva si in scenele lor. Asta este a doua problema majora a filmului: doar interpretari mecanice, stangace cu pauze interminabile intre replici. Unele pauze au fost atat de mari, incat de doua ori am verificat daca nu cumva mi s-a blocat calculatorul.

Acest film nu are nimic credibil. are un ritm inconstant si niste tranzitii foarte ciudate intre scene, iar lipsa asta de continuitate este chiar deranjanta. Pot da exemplul unui copil care este impuscat la un oment dat in piciorul drept, iar din acel moment rana se muta pana la finalul filmului in repetate randuri de pe un picior pe altul. Acest film nici macar nu s-a apropiat de vreuna din asteptarile pe care le-am avut, desi parea promitator, deci nu am cum sa il recomand nimanui.

The Square (2017)

Gen: Drama

Distributie: Claes Bang, Elisabeth Moss, Dominic West, Terry Notary, Christopher Læssø

Regizor: Ruben Östlund [a mai regizat: Force Majeure(2014), Play(2011), Involuntary(2008), Gitarrmongot(2004), Family Again(2002)]

Incasari: 9.493.791 $

Filmul a obtinut 33 de premii, printre care:
- EDA Award - Best Foreign Language Film, Alliance of Women Film Journalists, 2008
- Best Picture - Comedy Features, Austin Fantastic Fest, 2017
- Best Non-American Film (Bedste ikke-amerikanske film), Bodil Awards, 2018
- Best Foreign Language Film, Boston Society of Film Critics Awards, 2017
- Palme d'Or, Cannes Film Festival, 2017

Nota Gealapa: 7
Metascore: 73/100

Curatorul sef al unui prestigios muzeu din Stockholm trece prin vremuri de criza, atat pe plan personal cat si profesional, in timp ce incearca sa organizeze o noua expozitie controversata.

Acesta este o specie de film european cu care nu ma mai intalnisem demult. Este plin de intentii bune, puse in scena mult prea artistic si cu prea multe intelesuri si pilde ascunse. In loc sa te bucuri de film, creierul iti este tot timpul ocupat tot timpul sa fie atent la fiecare detaliu de teama sa nu rateze vreun amanunt care trebuie descifrat. Uneori este chiar obositor sa vezi un astfel de film. Nici nu indraznesc sa pretind ca am inteles in totalitate tot ce a avut acest film de transmis, dar pot aprecia atat cat am inteles, numai ca un film are si menirea de a te relaxa si deconecte pentru o vreme, iar acest obiectiv din punctul meu de vedere a fost ratat.

Nu am recunoscut pe nimeni din distributie, dar nu de aici se trag problemele filmului. Actorii chiar s-au scaldat in aceste personaje profunde. Orice actor cu un minim de talent, abia asteapta un rol de compozitie in care sa dovedeasca de ce sunt in stare. Unii dintre ei au resuit in acest demers mai mult decat altii, dar per total interpretarile au fost bune si in stilul impus de aceasta opveste imbarligata. Nu cred insa ca acest film va fi o reala rampa de lansare pentru cineva, in ciuda unei nominalizari la Oscar. 

Ca si mine, daca alegeti sa vedet acest film, sunt aproape sigur ca vi se va parea cu 45 de minute, poate chiar cu o ora prea lung. Sunt foarte multe scene care m-au facut sa ma intreb de ce sunt atat de lungi sau de ce exista cu totul, pentru ca nu le-am gasit sensul. Aveam cumva o regula incapul meu acre suna cam asa: filmele scrise si regizate de aceeasi persoana sunt adeseori auto-indulgente, daca pot spune asa, in sensul in care se fac unele compromisuri in productie care dauneaza filmului. Trebuie sa completez aceasta regula acum , pentru ca se pare ca filmele scrise, regizate, dar si editate de aceeasi persoana sunt in mod invariabil cum am spus mai sus. In cazul de fata, un regizor bun i-ar fi spus scenaristului ce este in neregula cu scenariul si l-ar fi rugat sa rescrie anumite pasaje, iar un editor bun i-ar fi spus regizorului ca se lungeste prea mult si ca uneori putin inseamna mai mult. Ca sa nu o mai lungesc si eu, pot sa spun ca acest film este aproape un film bun...aproape.