Regizor: Meghan O'Hara [a mai regizat: Roe vs. Roe: Baptism by Fire(1998)]
Premii:
- Global Health Competition - Best Film, Cleveland International Film Festival, 2016 - Roger Ebert Prize - Best US Documentary by a First-Time Filmmaker, Traverse City Film Festival, 2016 Nota Gealapa: 5.85 Un documentar personal, important, surprinzător și amuzant despre industriile morții care provoaca cancer și despre știința subestimata a prevenției.
Am sentimente amestecate despre acest film. Dupa un inceput in forta, cred ca mesajul isi pierde din forta si asta se intampla pentru ca filmul incearca doua abordari in acelasi timp; si una bazata pe fapte, dar si una personala, emotionala. Cred ca ar fi trebuit sa se concentreze pe una din cele doua, sau macar sa le inverseze ordinea. Nu este nici primul, nici cel mai bun film cu acest subiect. Are totusi o oarecare vraja proprie. Pe la jumatatea filmului deja stabilisem la ce renunt din alimentatie si ma gandeam cum sa fac din nou loc sportului in viata mea, dar la final am amanat marea schimbare cu doua zile, ca sa ma bucur de weekend. Vocea naratorului este cea a lui Morgan Freeman, care in ultima vreme este tot mai prezent in astfel de proiecte. Prezenta lui da o oarecare greutate si credibilitate filmelor. In acest caz, nu stiu daca a fost cea mai inspirata alegere pentru el, pentru ca acest film nu se ridica nici la nivelul lui si nici la nivelul altor proiecte la care a mai luat parte. Poate a acceptat din prietenie, poate din compasiune sau poate pur si simplu este un subiect de interes pentru el. In afara de Morgan Freeman, avem parte doar de doctori si pacienti care isi ofera marturiile. O alta problema a filmului este lipsa de obiectivitate, aspect pentru care nu vreau sa arunc toata vina pe Meghan O'Hara, regizorul si producatoarea acestui film. Cand abordezi un asemenea subiect poate fi o munca sisifica sa obtii o reactie din tabara adversa, dar cred ca o productie cu ceva mai multe resurse sau oameni influenti in spate ar fi reusit mai mult. Ca sa balanseze cu lipsa uneia dintre tabere de la dezbateri, avem parte de o documentatie destul de solida despre cauza discutata. Din pacate, finalul pe care nu o sa il dezvalui, cam darama constructia destul de atenta de pana atunci, dar tot cred ca filmul merita vazut.
Regizor: Sean Penn [a mai regizat: The Last Face(2016), Peter Gabriel: Play(2004), September 11(2002), The Pledge(2001), The Crossing Guard(1995)]
Buget: 15.000.000 $ Incasari: 56.674.477 $
Filmul a obtinut 23 de premii, printre care:
- Best Original Song - Motion Picture, Golden Globes, SUA 2008
- Movie of the Year, AFI Awards, SUA 2008
- Capri Movie of the Year Award, Capri, Hollywood 2007 - Feature Film, Environmental Media Awards, SUA 2008 - Audience Award - Best Foreign Film (Miglior Film Straniero), FICE - Federazione Italiana Cinema d'Essai, 2008 Nota Gealapa: 7.90 Metascore: 73/100 Dupa ce absolva universitatea din Elmory, Christopher McCandless un atlet si un student de top, abandoneaza tot ce detine, doneaza toate economiile lui de 24.000$ si face autostopul pana in Alaska pentru a trai in salbaticie. Pe drum, Christopher intalneste o serie de personaje care ii modeleaza viata.
Acest film nu este neaparat pentru mine, dar pot sa ii apreciez obiectiv adevarata valoare. Inteleg mesajul, valoarea artistica si am observat toate partile bune. Este un film motivational foarte bine facut. Sunt convins ca nu respecta cu prea mare acuratete adevarul istoric, chiar daca este un film biografic. Probabil a fost romantizat destul de mult pentru a smulge cat mai multe lacrimi, dar acest film nu este potlogar deloc. La mine nu a ajuns mesajul pentru ca sunt pur si simplu o fire mai suspicioasa care pune cam orice la indoiala, dar pentru cineva mai deschis la minte si mai echilibrat acest film este tat de bine facut, incat ar putea sa ii schimbe viata. Distributia nu este nici pe departe impresionanta, dar un asemenea film nici nu cred ca avea nevoie de asa ceva. Sunt cateva nume importante pe ici pe colo, in acteva roluri secundare, dar toata responsabilitatea artistica atarna exclusiv pe umerii lui Emile Hirsch, un actor care tot timpul mi-a dat senzatia ca si-a irosit mare parte din talent, dar care are in acest film poate cea mai buna interpretare a carierei sale. A fost credibil, sensibil si natural si poate daca ar fi avut astfel de prestatii mai des s-ar fi numarat printre actorii mei preferati. Nu am citit cartea, dar din cate m-am documentat inteleg ca filmul ii face cinste; inca un motiv pentru a-l vedea. Are aproape doua ore si jumatate, dar pare foarte scurt pentru ca mai tot timpul se intampla ceva interesant. Nu este revolutionar din punct de vedere vizual, de fapt nici nu cred ca sunt folosite efecte vizuale, dar cinematografia este incantatoare si compenseaza din plin. Into the Wild este potrivit pentru orice seara de film, indiferent de companie si il recomand cu incredere.
Gen: Actiune, Aventura, Fantastic Distributie: Sȏta Fukushi, Hana Sugisaki, Ryȏ Yoshizawa, Erina Mano, Yû Koyanagi
Regizor: Shinsuke Sato [a mai regizat: Kingdom(2019), Inuyashiki(2018), Death Note: Light Up the New World(2016), The Library Wars: Book of Memories(2015), The Last Mission(2015)]
Buget: 3.598.902 $ Incasari: 3.729.856 $
Nota Gealapa: 6.70
Un adolescent japonez care poate sa vada fantome, vede o fata draguta care se lupta cu un monstru malefic. Cumva ajunge sa ia puterile acesteia, iar ea devine o liceeana normala si de asemenea descopera o legatura intre moartea mamei sale si acesti monstri.
Daca trebuie sa aleg un singur cuvant pentru a descrie acest film, atunci acesta ar fi "japonez". Este o poveste clasica de dragoste adolescentina, in care indragostitii apartin unor lumi diferite, doar ca este portretizata intr-unstil nipon, cu super-puteri, fantome si monstri devoratori de suflete. Nu vreau sa augurez nimic, dar sper ca acest gen de filme sa ramana o placere vinovata locala. Efectele vizuale sunt interesante si originale, scenele de actiune destul de interesante si nici umorul japonez nu a fost chiar rau, dar toata punerea in scena este destul de bizara si personal am nevoie de mai multa logica si credibilitate, chiar si in filmele cu monstri si fantome.
Nu stiu cat de mari sunt in zona aceea de lume numele din distributie, dar am vazut un grup de adolescenti talentati, cu interpretari decente, intr-un puternic stil dramatic japonez, putin prea dramatic dupa gustul meu. Nu cred ca vreo cariera a fost lansata in urma prestatiilor din acest film, dar nici nu m-a deranjat nimic prea tare. Cred ca interpretarile au fost si ele in nota generala a filmului, adica nici prea prea, nici foarte foarte.
Daca sunteti fani anime in general, atunci acest film o sa va placa maxim si o sa rugati divinitatea pentru mai multe sequeluri. In chimb, daca dimpotriva dispretuiti genul, atunci sansele sa gasiti acest film agreabil sunt minime. Eu cred ca este suficient de interesant incat sa merite o vizualizare, mai ales ca astfel aveti posibilitatea sa accesati un mod de a face filme cu care nu sunteti obisnuiti si nu este foarte promovat in partea asta de lume.
Distributie: Boyd Holbrook, Cleopatra Coleman, Bokeem Woodbine, Michael C. Hall, Rudi Dharmalingam
Regizor: Jim Mickle [a mai regizat: Cold in July(2014), We Are What We Are(2013), Stake Land(2010), Mulberry St(2006)]
Nota Gealapa: 6.50 Metascore: 48/100
Un politist din Philadelphia se lupta de o viata cu obsesia lui de a gasi un criminal in serie, ale carui crime sfideaza orice explicatie.
Acest film este inca un SF cu buget redus marca Netflix si ca toate filmele din aceasta categorie are destule defecte. Ce are in plus fata de altele insa, este o intriga interesanta, cat de cat originala si reuseste sa fie interesant pana la final. Este un film de aproape doua ore care pare mult mai scurt, pentru ca ritmul este alert si nu ai timp sa plictisesti si daca nu esti atent, aproape ca poti sa treci cu vederea si problemele logice, cliseele sau momentele cringe. Scenariul ar fi putut fi mai bun, dar macar o nimereste cu un deznodamant decent. Cred ca momentul in care Netflix va fi pregatit sa puna la bataie un buget de nivelul Marvel pentru filmele sale, atunci vom incepe sa vedem niste filme foarte bune.
Distributia este poate cea mai mare problema a filmului. Nu este apetisanta deloc, pentru ca nici un un nume din componenta ei nu este la nivelul la care sa atraga spectatorii doar pentru ca numele lui este pe afis. Filmul este facut in asa fel incat, doar protagonistul are suficient timp de ecran, iar Boyd Holbrook nu a demonstrat cu prestatia lui ca poate duce in spate un film intreg, mai ales ca a fost pus in situatia de a nu fi ajutat mai deloc de colegii de platou. Chiar nu pot sa nominalizez o interpretare mai de doamne ajuta si unele au fost atat de rele ca semanau mai degraba cu o repriza de pugilat decat cu o prestatie artistica.
In cea mai mare parte a filmului acesta functioneaza si in prima faza am avut imboldul de a lauda curajul de a ataca o astfel de poveste revolutionara cu un buget maxim mediu, dar apoi mi-am adus aminte de toate celelalte experimente ratate ale Netflix si mi-am dat seama ca era doar o chestiune de timp pana sa nimereasca unul cat de cat. Filmul are cateva defecte majore, dar de aceasta data sunt tolerabile. Te poti bucura de o poveste interesanta cu cateva rasturnari de situatie foarte inspirate. Nu este chiar o opera de arta, dar este un film interesant pe care il recomand, mia ales ca o pauza de la toate filmele cu super-eroi este binevenita.
Regizor: Andrew Niccol [a mai regizat: Good Kill(2014), The Host(2013), In Time(2011), Lord of War(2005), S1m0ne(2002)]
Buget: 20.000.000 $ Incasari: 1.197.741 $
Nota Gealapa: 6.35 Metascore: 54/100
Intr-o lume fara anonimitate si crima, un detectiv intalneste o femeie care ameninta securitatea acestei lumi.
"Un film original Netflix" este o sintagm care cand vine vorba de filme care nu sunt documentare nu inseamna mare lucru. Inseamna doar o stare de incertitudine, pentru ca nu stii niciodata daca urmeaza sa vezi un film bun sau nu. Anon nu face parte din grupul restrans al filmelor reusit marca Netflix si as spune ca este mai degraba mediocru. L-as numi un SF de birou, care are momentele lui interesante, dar in cele din urma nu reuseste sa livreze pana la capat o poveste interesant, ci una destul de plina de gauri logice. In schimb, cred ca este filmul perfect pentru toti cei care cred ca un termometru digital iti implanteaza un cip in cap pentru ca cineva sa stie tot ce faci.
Cuplul d eprotagonisti este unul inedit, cu actori din generatii diferite si aflati in puncte diferite ale carierelor lor. Amanda Seyfried cred ca se afla inca in anii ei de glorie si este inca un nume important in industrie, iar Clive Owen as spune ca a depasit varful lui de glorie si se afla pe o panta descendenta. Desi ambii sunt actori care imi sunt destul de simpatici, nu cred ca acest film reprezinta cel mai bun lucru din cv-ul lor. Chiar daca au o scena de sex destul de reusita, cred ca diferentele dintre ei au fost vizibile pe alocuri si nu au avut neaparat cea mai buna chimie sau confienta reciproca, dar ei nu au fost principala problema a filmului.
Daca acest film ar fi aparut acum zece ani poate s-ar fi bucurat de mai mult succes, dar acum aceasta intriga a fost exploatata deja destul mult si ca sa o folosesti ai nevoie de o poveste solida, aproape de necombatut si un scenariu foarte bun si cred ca Anon nu sta bine la nici unul din cele doua capitole. Pare mai degraba copilul din flori dintre Watchdogs si un episod din Black Mirror, o progenitura pe care lume ao va uita destul de repede. Nu spun ca este un film plictisitor si chiar nu este o alegere rea pentru o seara de film, doar ca trebuie sa aveti nivelul asteptarilor reglat corect.
Distributie: Julia Ormond, Angourie Rice, Rachael Taylor, Alison McGirr, Ryan Corr
Regizor: Bruce Beresford [a mai regizat: Flint(2017), Mr. Church(2016), Peace, Love & Misunderstanding(2011), Mao's Last Dancer(2009), The Contract(2006)]
Buget: 11.000.000 $ Incasari: 9.356.495 $
Filmul a obtinut 9 premii, printre care:
- Best Lead Actress (Angourie Rice), Australian Academy of Cinemaand Television Arts (AACTA) Awards, 2018
- Best Original Music Score, Australian Academy of Cinemaand Television Arts (AACTA) Awards, 2018
- Best Costume Design, Australian Academy of Cinemaand Television Arts (AACTA) Awards, 2018
- Best Hair and Makeup, Australian Academy of Cinemaand Television Arts (AACTA) Awards, 2018
- Best Actress (Angourie Rice), Australian Film Critics Association Awards, 2019
Nota Gealapa: 6.85 Metascore: 65/100
O adapatare dupa bestsellerul lui Madeleine St John, o poveste interesanta si plina de tandrete despre vietile unor angajate la un magazin de moda din Sidney, in anul 1959.
Pe hartie aceasta intriga pare cea mai putin interesanta cu putiinta si poate facea taxonimia sa para palpitanta Cumva insa, nu stiu cum, acest film functioneaza. Este si amuzant, si sensibil, si emotionant si nu este plictisitor in nici un moment. Are un aer nobil, idilic si a reusit sa imi mentina interesul pana la final fara vreun conflict major. Acest film este o doza de romantism si pozitivitate care poate avea ca efecte secundare umezirea ochilor. Intr-un asemenea proiect, era foarte important ca scenariul sa fie bine scris si acesta livreaza dialoguri savuroase din plin. Judecand la rece, se simte absenta conflictului real si a unei rasturnari de situatie, dar in timpul filmului aproape ca trec neobservate aceste aspecte.
Distributia poate parea banala la o prima vedere, dar actorii sunt aproape fara exceptie experimentati si apreciati in cinematografia australiana, iar unii dintre ei chiar si la Hollywood. Am avut parte de interpretari credibile, sensibile si in unele scene chiar impresionante. Angourie Rice a fost absolut adorabila, iar Rachael Taylor este un adevarat deliciu pentru ochi, ca de fiecare data. In plus, acest grup de actori mi-a parut foarte omogen, pentru ca nu am observat vreun moment care sa tradeze lipsa chimiei dintre ei si cred ca distributia este poate cel mai important atu al acestui film.
Costumele si cinematografia sunt excelente si te teleporteaza cu succes in anii '50. Este un film care are are ca scop declarat sa trezeasca un sentiment de bine in privitori si cred ca se achita de sarcini in mod onorabil. Nu are un moment epic pe care sa il scot in evidenta si care sa il faca memorabil, dar pe mine m-a convins sa il adaug in colectia personala, prin urmare este de prisos sa ma zic ca il recomand cu incredere oricui are nevoie de putina pozitivitate.
Distributie: Matthew Gray Gubler, Kirsten Vangsness, A.J. Cook, Joe Mantegna, Thomas Gibson
Filmul a obtinut 23 de premii, printre care:
- Top Television Series, ASCAP Film and Television Music Awards, 2013
- Top Television Series, ASCAP Film and Television Music Awards, 2012
- Top Television Series, ASCAP Film and Television Music Awards, 2011
- Top Television Series, ASCAP Film and Television Music Awards, 2010
- Top Television Series, ASCAP Film and Television Music Awards, 2009
Nota Gealapa: 8.50 Metascore: 42/100
Seria ne prezinta cazurile B.A.U. (Behavioral Analysis Unit) din cadrul F.B.I., un grup de elita format din profileri care analizeaza comportamentul celor mai periculosi criminali in serie si crimele acestora, incercand sa anticipeze urmatoarea lor miscare, inainte ca acestia sa loveasca din nou.
Cand un serial politist este bine facut, nu prea ai cum sa nu-l indragesti. Criminal Minds le are pe toate: personaje usor de indragit, caractere negative dezvoltate meticulos, actiune, suspans, drama, dragoste si umor. Nu este cel mai lunf serial care exista, dar nu este deloc scurt, asa ca daca alegeti sa il vedeti, cele 15 sezoane necesita destul de mult timp. Nu este doar lapte si miere in fiecare episod. Exista povesti trase de par, exista si putina drama inutila si lucruri care se intampla fara nici un motiv, doar pentru a salva povestea, dar sunt mult mai putine numeric in comparatie cu lucrurile bune si multe dintre aceste probleme sunt cauzate de factori externi.
Primele urme de glume apar abia prin sezonul 5, dar apoi umorul este destul de prezent pentru un asemenea serial si este de buna calitate. Am observat ca in acest film suspectii mai degraba sunt omorati, decat arestati, iar multi dintre cei ajunsi dupa gratii ajung sa evadeze cand scenaristii sunt in pana de idei. Exista destule scene de actiune cu schimburi de focuri, dar atunci cand o mama casnica este in cautarea razbunarii si pune mana pe o arma dobandeste instantaneu calitatile unui sniper si da, exista un episod care aminteste de Romania a carui concluzie este ca tiganii romani fura copii. Asa stiam si eu in copilarie. Este interesanta abordarea total diferita fata de CSI si cum este minimalizata importanta dovezilor fizice. Exista si cateva episoade in care filmul se intersecteaza cu alte seriale, dar nu sunt neaparat deosebite. Cam acestea ar fi toate partile mai nereusite.
La prima vedere distributia nu pare impresionanta, chiar daca unii dintre actori aveau cariere importante si pana la acest serial. Unul dintre ei este Mandy Patinkin, pe cat de admirat pe atat de instabil. Pentru ca acest serial "ii omora sufletul" a decis sa il paraseasca dupa numai cateva sezoane, provocand prima schimbare importanta a distributiei. De-a lungul timpului au mai fost astfel de schimbari cauzate de diversi factori externi, nu doar de dragul povestii si nu toate au fost reusite, sau primite de public intr-o maniera pozitiva. Astfel ca actori ca Jennifer Love Hewitt abia au rezistat un sezon intreg. Din fericire un nucleu important de actori a rezistat impreuna in majoritatea sezoanelor asigurand continuitate si aprobare generala. De exemplu Thomas Gibson a lovit un producator si brusc a fost bagat in programul de protectie a martorilor si nu l-am mai vazut niciodata. Indiferent cat de cunoscuti erau sau nu inainte de acest serial, acesta este genul acela de film de care nu mai scapi toata viata, pentru ca vei fi asociat sau comparat mereu cu personajul pe care l-ai interpretat aici.
Cand lucrurile au inceput sa scartaie, s-a incercat lansarea catorva seriale derivate, dar care nu s-au bucurat nici pe departe de acelasi succes si nu au rezistat prea mult timp. Acest serial era pe cale sa se destrame dupa 13 sezoane in loc de 15, dar pe ultima suta s-a mai semnat contractul pentru cate doua sezoane scurte. Daca in mod nrmal un sezon avea intre 22 si 24 de episoade, ultimele doua au avut doar 15 si respectiv 10 episoade. Finalul este in cea mai mare parte satisfacator si nu pare foarte grabit. Daca stelele ar fi fost aliniate corect, seria ar mai fi putut continua lejer, pentru ca desi este destul de lunga, nu ajunsese in punctul in care sa fie plictisitoare si calitatea episoadelor sa scada. Motivele pentru care a fost oprita sunt multe; actur i platiti prea putini, roluri vandute pe bani, faima era prea mare si serialul devenise prea scump pentru postul tv care il difuza, neintelegeri intre protagonisti, incepuse sa para invechit, ratingurile erau in scadere si altele.
Cu toate astea, acest film este un clasic si cu siguranta nu trebuie ratat. Se aud deja zvonuri despre un film aniversar care sa ii reuneasca pe protagonisti si sper sa se concretizeze. Pana atunci va recomand sa va apucati de el, chiar daca sunt alte seriale la moda acum; garantez cca cel putin 11 sezoane sunt foarte, foarte bune. In perioada asta dragonii, vrajitorii si fortele supranaturale sunt pe val, dar un serial cat de cat realist poate fi de asemenea foarte bun.
Distributie: James Franco, Jonah Hill, Felicity Jones, Maria Dizzia, Ethan Suplee
Regizor: Rupert Goold [a mai regizat: Judy(2019), King Charles III(2017)]
Incasari: 5.261.595 $
Nota Gealapa: 6.50 Metascore: 50/100
Michael Finkel, un reporter de la New York Times cazut in dizgratie, il intalneste pe Christian Longo, un suspect de crima care i-a furat identitatea, iar investigatia sa se transforma intr-un joc de-a soarecele si pisica.
Intriga acestui film promitea o experienta mai interesanta si mai palpitanta decat s-a dovedit a fi. Nu ma asteptam neaparat la investigatia secolului, sau la scene care sa ma dea pe spate, dar ma asteptam macar la ceva mai multa incarcatura psihologica. Din pacate, chiar daca are momentele lui bune, True Story este mai degraba banal decat interesant.Este prea putin conflict pentru a crea suficient suspans, iar scenariul nu este nici el vreo capodopera. Unele actiuni ale personajelor nu au pur si simplu sens. Sunt convins ca producatorii s-au abatut oricum de la povestea originala, asa ca nu cred ca ar fi fost o problema daca ar fi facut-o chiar mai mult de dragul unui film mai interesant. Din pacate este doar o cozerie fara prea multa substanta intre cei doi protagonisti.
Distributia nu este una foarte numeroasa si nici nu era necesar un numar mare de personaje intr-un asemenea film, dar are trei nume relevante din industrie. Doi prieteni foarte buni si in viata reala, James Franco si jonah Hill, dar si pe Felicity Jones, poate cea mai talentata dintre ei, dar si cu cel mai neinsemnat personaj. Greul a cazut in spatele cel doi protagonisti care nu s-au descurcat neaparat rau, dar nici nu au avut cine stie ce material de calitate pe mana. Recunosc ca ma asteptam totusi la mai mult din partea lui Jonah Hill., pentru ca Franco chiar a fost foarte credibil in pielea acestui psihopat.
Singura provocare a filmului este aceea de a diferentia adevarul de minciuna si pe alocuri chiar esti pus sa gandesti pentru tine si sa folosesti logica de care dispui, dar un astfel de film ar trebui sa ofere o concluzie la final, cu care sa compari prorpiul rezultat. In teorie, acest film face asta, dar deznodamantul este la fel de putin credibil care orice replica a personajului negativ din orice moment al filmului. Este imposibil sa nu compari True Story cu alte filme care au aceeasi abordare, iar prin comparatie acesta pare mai degraba un film de televiziune. Concluzia mea este ca acest film nu merita vazut.
Gen: Drama Distributie: Sophie Marceau, Monica Bellucci, Andrea Di Stefano, Thierry Neuvic, Brigitte Catillon
Regizor: Marina de Van [a mai regizat: My Nudity Means Nothing(2019), Dark Touch(2013), Hop-o'-My-Thumb(2011), In My Skin(2002)]
Buget: 13.000.000 € Incasari: 2.651.917
Nota Gealapa: 6.35
O psihodrama despre o fotografa ale carei poze spune alta poveste decat cea perceputa de ea.
Este genul acela de film care m-a lasat cu sentimente amestecate, pentru ca are destule parti bune, dar si multe nereusite. Este ciudatel, cum ii sta bine unui film in cea mai mare parte frantuzesc, reuseste sa fie sinistru in cea mai mare parte si creeaza suspans din plin, plus ca scenariul este scris destul de bine. Din pacate povestea are un inceput subred si superficial, ritmul este unul lent, iar deznodamantul are un aer nesatisfacator specific cinematografiei europene. Finalul strica mare parte din constructia de pana in acel moment, pentru ca unele scene nu mai au nici un sens. Tot specifica filmelor de pe continet este si austeritatea generala, chiar daca acest film a avut un buget cumva peste medie.
Distributia nu este una stelara, dar este convingatoare. Propune in rolurile principale doua actrite cu nume sonore, dar si cu experienta si calitati actoricesti demonstrate de-a lungul timpului. Cele doua sunt Monica Bellucci si Sophie Marceau si s-a incercat inconjurarea acestora cu actori experimentati, chiar daca u la fel de cunoscuti, dar care sa dea credibilitate povestii. S-a reusit acest lucru doar partial, pentru ca nu toate alegerile au fost inspirate si nici scenariul nu a ajutat pe toata lumea.
Probabil ca sa adori acest film iti trebuie o psihologie aparte, sau poate nu sunt eu suficient de inteligent. Personal, dupa primele 15 minute am fost extrem de interesant de povestea sumbra si bizara care se desfasura inaintea mea, dar apoi a devenit parca putin prea complicata si confuza. Am inteles pe deplin povestea, dar sunt de parere ca unele scene nu au pur si simplu sens, ca de exemplu un schipatat care apare la nun moment dat, care ar putea fi explicat, dar care dispare subit, asa cum si apare. Ce vreau sa remarc insa sunt efectele vizuale digitale. Nu stiu cand le-am mai vazut folosite atat de subtil si inspirat, fara sa se abuzeze de ele si cred ca modul in care au fost folosite este un exemplu solid de asa, da. In concluzie, chiar daca in cele din urma nu se dovedeste a fi vreo capodopera, este un film inedit si interesat acre merita vazut.
Regizor: White Trash Tyler [aflat la primul lungmetraj]
Nota Gealapa: 6.55
Filmul urmareste ascensiunea raperului din Houston pana ajunge super-star, concentrandu-se pe lunile dinainte de ASTROWORLD.
Cred ca Netflix a facut atat de multe documentare, incat a ramas fara subiecte, altfel nu imi explic cum a ajuns sa faca unul despre un raper... traper...sau ce o mai fi el care nu mi se pare a fi cu nimic deosebit fata de altii. Da, este adulat, dar sunt sute de artisti poate mai dulati decat el, da este un erou local in Houston, cum sunt si altii in orasele lor natale si are propriul lui festival, dar nu mi se pare ca face nimic deosebit.Dimpotriva, mi se pare foarte superficial si va provoc sa fredonati omelodie de-a lui fara sa cautati pe Youtube.
Distributia nu este una numeroasa si in 90% din timp el ocupa ecranul pentru ca se crede buricul pamantului si nu vrea sa se inteleaga cumva ca cineva l-a ajutat sau are vreun merit pentru reusita lui. Acest om nu are nevoie de un anturaj care sa ii confirme nimic, pentru ca este el insusi cel mai mare yes man. Este ca un comediant care rade la toate glumele proprii. De obicei cand un om, indiferent din ce domeniu vine, este in centrul unui documentar, se obisnuieste sa ni se arate si parte lui umana, dar acest aspect aproape ca lipseste cu desavarsire de aici si nu am vazut decat un om care vrea doar sa faca bani si sa primeasca diverse acolade la cariera lui.
Nici macar nu am avut ocazia sa vad o melodie intreaga interpretata de el, in ciuda faptului ca aproape toate imaginile sunt filmate la concerte. Explicatia pentru asta este simmpla: omul nu poate sa cante. Este unul din cei mai mari beneficiari ai autotune-ului, inventia care a nenorocit industria muzicala. Exista cateva cadre care m-au bagat in starea aia de concert, sau de festival, dar in rest nu am plecat cu nimic dupa acest film si nu aveti nici un motiv sa il vedeti, decat daca prin absurd sunteti fani ai artistului care sarbatoreste rarele ocazii in care scrie un vers bun ca si cum ar fi revelionul.
Distributie: Will Allen, Dimitrius Pulido, Phillipe Coquet, Amy Allen, Cristala Allen
Regizor: Will Allen [aflat la prima experienta ca regizor]
Incasari: 18.051 $
Nota Gealapa: 7.35 Metascore: 64/100
O privire din interior asupra Buddhafield, un cult din Hollywood format in anii '80 de un profesor carismatic, care in cele din urma a implodat.
Acest film mi s-a parut foarte interesant, pentru ca este primul pe care eu l-am vazut care abordeaza problema unui astfel de cult din interior. Este de apreciat si faptul ca avem parte de marturii exclusiv din interiorul cercului si cu toate astea avem parte de un documentar destul de obiectiv. Nu in totalitate, dar este de inteles. Ce nu am reusit sa inteleg in pofida tuturor argumentelor prezentate, este cum peste o suta de oameni au venerat orbeste un impostor timp de 20 de ani. Nu este un film spectaculos, decat prin puterea marturiilor membrilor si a turnurii pe care lucrurile o iau la un moment dat.
Distributia este formata exclusiv din fosti membri ai sectei, unii inca traumatizati, unii care au depasit momentul si unii chiar nostalgici dupa acele vremuri. Indiferent de stadiul in care se afla acestia acum, cred ca s-au descurcat de minune sa puna in ordine faptele si sa explice intr-un mod credibil si cursiv cum s-au desfasurat lucrurile. Pe alocuri au reusit sa imi produca chiar si emotie si m-am trezit simtind compasiune pentru ei. Tot nu am reusit sa inteleg pe deplin cum oameni atat de educati s-au lasat prostiti atat de usor pentru o perioada atat de mare de timp.
Cel care a infiintat aceasta secta este un actor porno homosexual, cu aspiratii esuate de actor de prima mana si balerin, dar care si-a folosit experienta de actor si cunostiintele despre hipnoza pentru a abuza membrii propriului cult, care si in ziua de astazi refuza sa isi asume vreo responsabilitate pentru cele intamplate. Nu exista nici o indoiala ca personajul principal este un om odios, dar acesta nu ar fi reusit sa isi practice obsesiile atata timp fara ajutorul unor membri fideli, care l-au aparat tacit inca de la inceput. Nu este un film clasic si se vede ca nu avem de a face cu scenaristi sau regizor experimentati, dar este un film foarte interesant, care merita vazut.
Distributie: Zach Galifianakis, Matthew McConaughey, Rekha Shankar, Olivia Mekdara, Mo Zelof
Regizor: Scott Aukerman [aflat la primul lungmetraj]
Premii:
- Best Non-Theatrical Release, Online Film Critics Society Awards, 2020
Nota Gealapa: 6.35 Metascore: 59/100
Zach Galifianakis si echipa lui ciudata pleaca intr-o excursie pentru a realiza o serie de interviuri cu celebritati de prim rang.
Am avut sperante mari legate de acest film, din pacate inselate in cea mai mare parte. S-a dovedit a fi mult mai plin de clisee, mai previzibil si cu glume mai slabe decat m-as fi asteptat. Zach Galifianakis este unul din putinii actori care face genul lui de umor tolerabil pentru mine, dar in acest film nu mi-a placut chiar deloc. Cele mai amuzante scene au fost cele care imitau emisiunea si ofereau bucati din interviuri. Ar fi trebuit sa se concentreze mai mult pe asta, decat pe povestea total superficiala si ingalata.
Pe langa Zach Galifianakis, care este evident protagonistul, au mai existat doua doamne pe care le poti banui lejer de safism, care au mai avut cate ceva de interpretat si poate Will Ferrell. In rest, sunt intr-adevar multe vedete care apar, dar doar ca si invitati in interviuri, dar acestia fac mult mai mult pentru film decat distributia in sine. Sper ca Zach Galifianakis sa isi revina si acest film sa fi fost un accident, pentru ca lumea ii are deja pe Will Ferrel, Steve Carell si altii de teapa lor, nu are nevoie de o copie identica a acestora.
Personal, speram sa vad o serie de interviuri mai mare si mai elaborata decat am vazut si nu un neaparat un film in adevratul sens al cuvantului, poate de aceea parerea mea este subiectiva. Din acest motiv insa, nu pot sa recomand acest film, dar pot sa recomand emisiunea care sta la baza lui si care este absolut geniala. Imi pare rau ca varianta ei romaneasca nu a rezistat, desi inceputul era promitator, dar cred ca Bordea nu a fost cea mai inspirata alegere petru a o prezenta.
Distributie: Winona Ryder, Keanu Reeves, DJ Dallenbach, Ted Dubost, D. Rosh Wright
Regizor: Victor Levin [a mai regizat: 5 to 7(2014)]
Incasari: 2.182.965 $
Nota Gealapa: 5.70 Metascore: 46/100
Povestea a doi oaspeti mizerabili si neplacuti de la o nunta, Lindsay si Frank, care dezvolta o afectiune reciproca, impotriva firii lor.
Nu mai vazusem de ceva vreme o comedie romatica, dar din pacate acest film nu a fost alegerea potrivita. Intriga nu este rea, chiar daca nu este neaparat riginala, dar este pusa in scena mult prea simplist si in acelasi timp nerealist. Intregul film are practic doar doua personaje, restul oamenilor sunt doar de decor. Nu mi-a placut ca pe toata durata filmului singurii care au avut replici sunt cei doi protagonisti si o pisica salbatica. Restul distributiei reprezinta doar obiecte de decor. Scenariul propune dialoguri savuroase si cateva glume destul de bune, dar nu poate compensa pentru lipsa de orice altceva. Inceputul este superficial, sfarsitul abrupt, iar conflictul, desi se presupune ca este in centrul filmului, in realitate nu exista.
Cei doi protagonisti sunt actori experimentati si nume importante in industrie. Keanu Reeves a mai facut filme de dragoste chiar daca acestea nu sunt neaparat in zona lui de confort, dar l-am vazut descurcandu-se mai bine decat a facut-o aici. Winona Ryder, chiar daca este un nume important, nu mai este chiar in lumina reflectoarelor in perioada asta. Acest tip de rol i se potriveste mai bine decat partenerului ei de platou, cu toate astea, prestatia ei nu a fost cu mult mai buna. In ciuda faptului ca acesta este al patrulea film in care cei doi colaboreaza si au dezvoltat deja suficienta chimie, nu mi s-a parut ca aceasta s-a vazut suficient si nici nu a parut ca i-a ajutat sa scoata maximul de la un astfel de scenariu.
Este mereu placut sa vezi acest gen de personaje antipatice si burzuluite luand-o razna, deci din acest punct de vedere ideea filmului nu este rea. Filmul nu este in intregime rau si fiind vorba despre doua personaje narcisiste si cinice aspect care este ca un mers pe sarma pentru ca intreg filmul ar fi putut deveni foarte enervant, iar asta nu s-a intamplat. Exista destul umor, dar nu este genul de comedie romantica la care v-ati astepta. Nu il recomand in mod deosebit, dar daca vreti sa vedeti o abordare interesanta, merita sa aruncati un ochi.
Distributie: Bob Lazar, George Knapp, Jeremy Kenyon Lockyer Corbell, Mickey Rourke, Joy White
Regizor: Jeremy Kenyon Lockyer Corbell [a mai regizat: Hunt for the Skinwalker(2018), Patient Seventeen(2017)]
Nota Gealapa: 5.85
In 1989, fizicianul Bob Lazar a lansat povestile cu Area 51 si cu guvernul american care incearca sa dezvolte farfurii zburatoare. A lansat zvonul, a socat lumea, apoi a diparut - pana acum.
Inca astept un documentar bun pe acest subiect. Mi se pare ca toate documentarele pe care le-am vazut pana acum, care abordeaza tema extraterestrilor si mai ales a bezelor secrete americane care ascund farfurii zburatoare, mai degraba ii combat pe cei care sustin aceste lucruri, decat sa ii ajute. Acest film de exemplu este mult prea pripit si extrem de confuz in abordare. Este cand biografic, cand jurnalistic, ba apare un narator cu texte profunde, prectic pare ca nu s-au hotarat ce fel de film vor sa faca. In plus, faptele preentate ca dovezi sunt prea putine si prea putin documentate.
Cat despre vocea care nareaza, nu putea fi aleasa mai prost. Mickey Rourke suna ca si cum citeste textul abia trezit din somn dupa o betie crunta, dar probabil atat a permis bugetul. Protagonistul filmului este insa Bob Lazar, un om de stiinta care sustine ca a lucrat intr-una din azele secrete care cerceteaza tehnologia extraterestra. El in sine pare destul de credibil si partea biografica a documentarului ii solidifica cumva aceasta credibilitate. Problema este insa ca modul in care este structurat filmul, intrebarile puse si lipsa concluziilor, nu aduc nimic nou fata de acum 30 de ani cand acest personaj a declansat acest scandal.
Aproape ca imi pare rau pentru el. Ciar daca povestea lui este reala sau nu, acest film este atat de slab ca abia se poate numi documentar. Toate interviurile lui se pot gasi online, fara rahaturile suplimentare si muzica dramatica pe care le propune filmul. Am senzatia ca regizorul in sine nu intelege despre ce este vorba in propriul film. Unele intrebari sunt dureros de idioate si cred ca Bob Lazar va regreta din plin ca a acceptat sa fac acest documentar cand il va vedea. Decat sa recomand acest film, mai degraba as recomanda cateva podcasturi mult mai bine structurate si documentate.
Distributie: Vincent Cassel, François Cluzet, Lola Le Lann, Alice Isaaz, Louka Meliava
Regizor: Jean-François Richet [a mai regizat: The Emperor of Paris(2018), Blood Father(2016), Mesrine Part 2: Public Enemy #1(2008), Mesrine Part 1: Killer Instinct(2008), Assault on Precinct 13(2005)]
Incasari: 6.045.343 $
Nota Gealapa: 6.70
Un remake al filmului cu acelasi nume din 1977, in care doi prieteni pleaca intr-o vacanta la mare impreuna cu fiicele lor si ajung intr-o situatie ciudata.
Trebuie sa recunosc ca sunt dezamagit in mare masura de acest film. Fiind un film frantuzesc, ma asteptam sa fie mai curajos, mai ales ca nu vorbim de o poveste originala, ci de una abordata aproape in acelais mod de cel putin cinci filme pe care le stiu. Singura sansa de a fi peste acestea era o abordare care sa socheze, ceea ce nu s-a intamplat. Osciland intre comedie si drama, filmul nu a reusit sa fie convingator in nici unul dintre genuri. Da, sunt scene foarte amuzante si sunt cateva scene aproape socante, dar senzatia generala a fost ca lipseste ceva.
Distributia nu a fost problema acestui film. Scenariul insa nu i-a pus in valoare suficient pe protagonisti, pentru ca mi s-a parut ca acestia s-au achitat cu brio de sarcinile care le-au fost trasate. Vincent Cassel si François Cluzet au oferit si comedie si drama de calitate, dar in portii mici pentru ca atat li s-a cerut, iar Lola Le Lann si Alice Isaaz au socat, au fost sexy si dramatice, dar tot in cantitate limitata. Cu un scenariu mai convingator, filmul ar fi putut aduce premii pentru actori si ar fi putut lansa cariere pentru cei mai tineri, dar cred ca aceste interpretari vofi uitate rapid, chiar daca nici unul dintre ei nu a dezamagit.
Per total, cred ca ramane insa un film destul de agreabil, mai ales daca nu ati mai vazut pana acum nici unul din filmele cu aceasta intriga. Este simplu, nu foarte spectaculos, dar destul de tensionat si ofera suficient suspans pentru a mentine interesul viu pana la final. Deznodamantul insa, este o alta problema a filmului. Este genul acela de final care nu clarifica nimic si lasa lucrurile in coada de peste, dar fara prea multa substanta, pentru ca nu te pune pe ganduri si nu te face sa reflectezi la ceva anume. Cred ca pentru acest film ar fi fost mai potrivit un final clasic, cu o concluzie clara.
Distributie: Paul Rudd, Evangeline Lilly, Michael Peña, Walton Goggins, Bobby Cannavale
Regizor: Peyton Reed [a mai regizat: Ant-Man(2015), To My Future Assistant(2013), Gregory Brothers(2011), Yes Man(2008), The Break-Up(2006)]
Buget: 162.000.000 $ Incasari: 622.674.139 $
Nota Gealapa: 7.25 Metascore: 70/100
In timp ce Scott Lang incearca sa mentina echilibrul intre viata de super-erou si cea de tata, cât și un tată, Hope van Dyne și Dr. Hank Pym prezintă o nouă misiune urgentă, care presupune ca Omul Furnica sa lupte alaturi de Viespe, descoperind secrete din trecutul lor.
Ant-Man este poate cea mai slaba franciza din universul Marvel, dar asta nu inseamna ca vreun film este vil, doar pare asa prin comparatie cu celelalte. Vorbim de filme care au acelasi standard grafic exceptional si umor bun, doar ca povestea este cea mai putin credibila, oricat de ciudat pare asta, vorbind de filme cu super-eori. Asa trasa d epar cum e, povestea din acest film este in continuare palpitanta, interesanta, amuzanta, plina de umor, cu un ritm alert si cu un final care mentine interesul ridicat pentru urmatorul sequel. Paul Rudd ca super-erou este o idee care nu m-a dat pe spate prima data si nici acum nu pot sa ma declar pe deplin convins, chiar daca el pare ca s-a acomodat in pielea acestui personaj si mai reduce gapul fata de Deadpool, pe care pare ca incearca sa il copieze ca abordare. Se intampla asta pentru ca sunt atat de multe filme cu super-eroi, incat nu prea mai ai pe cine sa iei sa joace unul nou. Nivelu interpretarilor este unul obisnuit pentru un film Marvel, adica bunicel, dar as spune ca de aceasta data sarea si piperul sunt date de personajele secundare, noi sau vechi. Acest film nu se apropie de top 5 filme preferate ale mele de la Marvel, dar asta nu inseamna ca este un film rau, ba chiar pot spune linistit ca mi-a placut. Cred ca a lipsit un personaj negativ serios si cel putin din acest punct de vedere cred ca primul Ant-Man este mai bun. Deocamdata aceasta franciza ramane la un nivell bun, dar trendul este unul descendent si daca nu se intampla ceva dramatic in urmatoarele filme, este posibil ca aceasta franciza sa devina una mediocra. Pana atunci insa, recomand acest film cu incredere, pentru ca este foarte distractiv.
Distributie: Gay Talese, Gerald Foos, Morgan Entrekin, Anita Foos, Susan Morrison
Regizor: Myles Kane [a mai regizat: Journey to Planet X(2012)]
Nota Gealapa: 6.45 Metascore: 59/100
Jurnalistul renumit Gay Talese, pregateste o carte despre Gerald Foos, proprietarul unui motel din Colorado, unde se presupune ca si-a urmarit clientii cu ajutorul unor guri de aerisire concepute special pentru asta, spionandu-i dintr-o "platforma de observare" pe care a construit-o in podul motelului.
Acets film nu face cinste standardului Netflix cand vine vorba de documentare. Se dovedeste in cele din urma ca toata asteptarea din timpul filmului, duce doar la concluzia ca am urmarit doi batranei bolnavi, fiecare in felul lui, care ajung convivi si care se straduiesc din rasputeri sa creeze alta imagine despre ei decat aceea de perversi pishopati. E drept, ca unul dintre cei doi, a avut o soarta mai fericita si a putut sa isi ascunda obsesiile in spatele titulaturii de jurnalist si autor, dar cred ca la baza cei doi apartin aceleiasi tagme, iar cand se intalnesc desi pare ca nu se suporta, in acelasi timp se simte un respect ciudat pe care si-l poarta unul altuia.
Unul este Gay Talese, un jurnalist si un scriitor destul de cunoscut, care printre altele a petrecut mult timp in tinerete in mijlocul unei secte a carei principala activitate erau orgiile sexuale, folosindu-se de pretextul cercetarii pentru una din cartile sale. Al doilea este Gerald Foos, un tip care a cumparat un motel si a amenajat tavnurile din camere si podul cladirii, pentru a putea spiona in toate camerele si recunoaste deschis ca ca facea asta in fiecare seara, masturbandu-se de cate ori ii ermite organismul, dar in capul lui faptul ca tinea un jurnal despre tot ce vedea il face sa creada ca tot cercetare este si ceea ce facea el.
Acest film a fost o experienta destul de sinistra, a carei concluzie este ca ciudati exista peste tot, uneori acolo unde nu te astepti. E interesant ca avem acces la o astfel de poveste ciudata si cinematografia este ok in cea mai mare parte, acestea fiind cam singurele aspecte pozitive ale filmului. Ma gandesc insa, ca singurul motiv pentru care cei doi, in special Gerald Foos, au acceptat sa faca acest film, este doar o tentativa de a deveni faimosi si a isi glorifica actiunile. Filmul nu prezinta o informatie esentiala si nici nu este cel mai palpitant, asa ca nu il recomand.
Regizor: Scott Derrickson [a mai regizat: Deliver Us from Evil(2014), Sinister(2012), The Day the Earth Stood Still(2008), The Exorcism of Emily Rose(2005)]
Buget: 165.000.000 $ Incasari: 677.718.395 $
Filmul a obtinut 20 de premii, printre care:
- Saturn Award - Best Comic-to-Film Motion Picture, Academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films, SUA 2017
- Saturn Award - Best Supporting Actress (Tilda Swinton), Academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films, SUA 2017
- Most Out of Place White Person in a Movie (Tilda Swinton), All Def Movie Awards, 2017
- Outstanding Achievement in Animated Effects in a Live Action Production, Annie Awards, 2017
- Top Box Office Films, ASCAP Film and Television music Awards, 2017
Nota Gealapa: 7.75 Metascore: 72/100
In timpul unei calatorii de vindecare spirituala, un neurochirurg genial este atras in lumea artelor mistice.
Sper ca cei de la Marvel sa se opreasca cu aceste mutari din lumea benzilor desenate catre marele eccran, pentru ca deja am sentimentul ca sunt cam multe filme cu super-eroi si universul Marvel devine prea complex si este cam dificil sa tii pasul. Nu am fost neaparat nerabdator sa vad acest film, dsar din fericire am fost cucerit pe parcurs, pentru ca scenaristii Marvel au invatat bine reteta succesului lor si stiu cum sa faca un erou agreabil. Cu umor, cu efecte, cu tensiune, cumva au reusit sa ma faca in cele din urma sa indragesc si acest erou si sa accept si existenta lui. In prima faza, atentia iti este captata cu efecte vizuale de-a dreptul impresionante, exhibate onstetativ, pentru ca in timp, fara sa iti dai seama, sa fii prins de poveste si sa razi la cateva glume foarte bune si sa sfarsesti empatizand pentru personajele principale.
Nu cred ca se gandea nimeni inainte de acest film ca Benedict Cumberbatch ar putea fi protagonistul unui film cu super-eroi, dar iata-l descurcandu-se foarte bine. Pe de alta parte insa, sunt atat de multe francize separate Marvel, incat practic oricine conteaza in industrie are un rol in ele. Este ca un club exclusivist din care daca nu faci parte inseamna ca ceva nu merge bine in cariera ta. S-a ajuns pana la Mads Mikkelsen, care si el are o prestatie ok. Chiwetel Ejiofor nu trebuie neglijat, pentru ca si el a fost solid ca intotdeauna. Aceasta distributie este la fel de solida si a oferit interpretari la fel de bune ca in celelalte francize din univers si s-a integrat perfect in context.
Se pomeneste de Avengers si suntem introdusi cu conceptul de "infinity stones", detalii acre mi-au placut. Vreau sa scot inca odata in evidenta efectele vizuale, care cred ca la data aparitiei filmului au fost cele mai impresionante dintre toate filmele Marvel. Un punct din nota finala se datoreaza exclusiv acestora. Umorul nu este predominant in film, dar glumele existente sunt foarte bune si se aseamana cumva cu genul de umor intalnit in Deadpool. Per total, nu cred ca includ acest film in top 5 filme preferate ale mele din francizele Marvel, dar introducerea acestui erou este una solida, este un film impresionant care merita vazut.
Gen: Thriller Distributie: Pilou Asbæk, Søren Malling, Dar Salim, Roland Møller, Gary Skjoldmose Porter
Regizor: Tobias Lindholm [a mai regizat: A War(2015), Venice 70: Future Reloaded(2013), R(2010)]
Buget: 2.253.080 $ Incasari: 2.688.444 $
Filmul a obtinut 16 premii, printre care:
- New Horizons Competition - Special Jury Award, Abu Dhabi Film Festival, 2012 - New Horizons Competition - Best Actor (Søren Malling), Abu Dhabi Film Festival, 2012 - Audience Award - New Auteurs, AFI Fest, 2012 - Best Film (Bedste danske film), Bodil Awards, 2013 - Best Film (Årets danske spillefilm), Danish Film Awards (Robert), 2013 Nota Gealapa: 7.10 Metascore: 82/100 O nava de cargo daneza si echipajula cesteia sunt rapiti de pirati somalezi, care incep s poarte negocieri dure cu autoritatile din Copenhaga pentru eliberarea acestora.
Puteti considera acest film ca fiind varianta daneza a lui Captain Phillips, chiar daca a aparut cu un an inaintea lui. Fiind un film european, deci cu un buget infinit mai mic decat o productie din State, e clar ca scenele de actiune lipsesc cu desavarsire, se negociaza cu teroristii, dar emotia este cel putin la fel de prezenta ca in omologul sau. Faptul ca limba engleza este folosita doar ca o limba straina pentru protagonisti si se pastreaza limbile originale ale protagonistilor da filmului un plus de autenticitate si chiar daca la partea somaleaza nu am beneficiat de subtitrare, nu mi s-a parut greu de decriptat. Chiar daca nu am recunoscut aproape nici un actor, pot sa spun ca distributia a fost aleasa bine si fiecare protagonist s-a potrivit bine cu personajul sau, dar credibilitatea a fost oferita si de rolurile secundare. A existat chimie si mai ales a existat emotie si suspans, chiar daca nu am inteles limba si ma indoiesc ca subtitrarea a fost in intregima corecta, iar asta spune cate ceva despre abilitatile actorilor si imi intareste opinia ca prestatiile acestora au fost foarte bune. Pentru un regizor nu foarte experimentat, Tobias Lindholm a facut o treaba excelenta cu ce a avut la dispozitie. Cinematografia arata excelent, si faptul ca nu exista imagini cu deturnarea efectiva a vasului nu cred ca este doar o consecinta a bugetului redus ci mai degraba o optiune regizorala, cred eu inspirata, pentru ca scopul acestui film a fost unul clar de la inceput, iar scene cu schimburi de focuri ar fi distras atentia de la acesta. Este genul acela de film pe care nu iti vine sa il pui pe pauza nici un minut si reusesti sa intelegi punctul de vedere al tuturor taberelor implicate. In concluzie, cred ca acest film merita vazut si il recomand cu incredere.
Distributie: Matt Passmore, Tobin Bell, Callum Keith Rennie, Hannah Emily Anderson, Clé Bennet
Regizor: Michael Spierig [a mai regizat: Winchester(2018), Predestination(2014), Daybreakers(2009), Undead(2003)]
Buget: 10.000.000 $ Incasari: 102.952.888 $
Nota Gealapa: 6.35 Metascore: 39/100
Cadavre incep sa apara prin oras, fiecare cu o cauza a decesului unica si infricosatoare. Pe masura ce investigatia avanseaza, probele il indica un singur suspect: John Kramer, barbatul cunoscut ca Jigsaw si care este mort de mai bine de zece ani.
Franciza Saw a debutat in forta, cu doua filme foarte bune, primul aproape exceptional, dar odata pierdut elementul surpriza lucrurile au luat-o la vale. Desi sunt multe sequeluri, iar panta este una descendenta, nu s-a ajuns inca in punctul in care acestea sa nu fie agreabile. Povestea este deja trasa de par de prea mult timp si nici nu mai exista cine stie ce suspans, dar puzzleurile sunt in continuare interesante. Nu sunt filme fandosite care pretind ca au vreo mare valoare artistica. Sunt doar filme foarte sangeroase, care apeleaza la curiozitatea morbida din noi de a vedea oameni murind in cele mai inventive feluri. La aceleasi resorturi a apelat si Final Destinatiuon.
Distributia nu este cine stie ce. Printr-un subterfugiu avem ocazia sa il vedem pe acelasi antagonist care a pus franciza pe harta, desi acesta ar trebui sa fie mort de zece ani, conform povestii, dar in rest nu sunt nume deosebit de cunoscute si nici nu a existat vreun nou venit care sa se remarce, dar nici nu este genul de film in care ai cine stie ce sanse sa o faci. Din pacate, interpretarile sunt chiar sub nivelul filmului; mult prea mecanice si deloc credibile.
Aceste film tind sa devina usor dezamagitoare, chiar si pentru mine care consider Saw una din placerile mele vinovate cand vine vorba de filme horror. Cred ca singurul lucru care a ramas la standarde inalte este muzica originala, care inca pare sa complementeze perfect scenele. Efectele vizuale sunt si ele foarte bune, dar povestea pare sa fie din ce in ce mai superficiala. parca toata lumea se grabeste sa ajunga mai repede la scenele sangeroase. Nu recomand acest film in mod deosebit, dar daca sunteti un fan al seriei, atunci nu aveti cum sa il ratati.
Gen: Drama, Istoric, Thriller Distributie: Chris Evans, Haley Bennett, Ben Kingsley, Greg Kinnear, Michael Kenneth Williams
Regizor: Gideon Raff [a mai regizat: Train(2008), The Killing Floor(2007)]
Nota Gealapa: 7
Agenti israelieni de la Mossad incearcasa salveze refugiatii etiopieni evrei captivi in Sudan in 1979.
Ar putea fi o coincidenta... ar putea fi, dar este al doilea film de pe netflix pe care il vad in ultima saptamana in care Mossadul si Israelul in general sunt prezentate ca acesti vestitori ai pacii, care nu vor altceva decat sa previna razboaie si sa salveze oameni persecutati de tari africane diabolice prin procedee subrepticii. Nu stiu cat de mult a fost adaptata aceasta poveste pentru a fi mai interesanta pe ecran, dar intriga este cu siguranta una interesanta, chiar daca nu ni se prezinta chiar intregul context. Exista suspans, exista tensiune dar as fi vrut si o documentatie mai detaliata. Mossadul este in top trei cele mai malefice agentii secrete dupa parerea mea, dar orice film de genul asta in care americanii nu sunt protagonistii este binevenit.
Distributia nu este rea deloc, dar ofera si cateva neplaceri. Pe de-o parte avem cativa protagonisti foarte cunoscuti si experimentati, care ofera interpretari naturale si credibile, in frunte cu Chris Evans, Capitanul America in persoana. La polul opus insa, se situeaza actorii din rolurile secundare, in special cei care au interpretat personaje din Sudan, care au produs sau au fost pusi sa produca cele mai cliseistice interpretari cu putiinta. Per total insa, nota pentru acest capitol este una de trecere, iar greselile pot fi ignorate destul de usor cu ajutorul partilor bune ale filmului.
Netflix produce de ceva vreme documentare excelente, dar cand vine vorba de filme artistice au ramas inca datori, procentul celor reusite fiind destul de mic. As spune ca acest film face parte din acel grup restrans si merita vazut. Filmele care prezinta povesti de genul asta din urma cateva decenii au din start un avantaj, pentru ca unele actiuni de acest tip au la baza atat de multa imaginatie incat cu greu pot fi crezute. Nu este un film care sa debordeze de scene de actiune si efecte vizuale, dar este departe de a fi plictisitor si il recomand.
Regizor: Ted Braun [a mai regizat: Darfur Now(2007)]
Premii:
- Best Film, Hamptons International Film Festival, 2016
Nota Gealapa: 7.45 Bill Ackman, un titan al bursei americane, pune la bataie un miliard de dolari, intr-o cruciada care are scopuld e a dovedi ca Herbalife este cea mai mare schema piramidala din istorie.
Am atatea idei in cap dupa acest film, incat nu stiu cum sa le fac loc tuturor aici si cum sa le exprim coerent asa ca o sa ma rezum la cateva. In primul rand, subiectul filmului este unul foarte actual si ar trebui sa trezeasca interesul tuturor. Vreau sa mentionez ca in urma cu vreo 12-13 ani, am fost aproape sa fiu si eu recrutat de Herbalife si chiar am fost la un seminar de-al lor unde mi s-a spus ca ma voi imbogati peste noapte si unde mi-au fost prezentati mai multi oameni care imi spuneau cat de multi bani fac ei, pe care eram indemnat sa ii aplaud puternic pentru ca "palmele rosii atrag bancnotele verzi". Da, chiar aceasta a fost exprimarea si pe atunci nu existau astea verzi de un leu, dar din fericire, instinctele m-au ajutat atunci sa ma retrag si a fost una din putinele decizii bune pe care le-am luat in viata. Ma amuza abordarea identica pe care au avut-o si la noi, copiind practic cuvant cu cuvant reteta din state. Revenind la film, este si bun si prost in acelasi timp. Este bun pentru c reuseste sa aduca in discutie problema si prezinta cateva argumente, dar este prost pentru ca nu aduce o dovada incontestabila care sa ameninte decisiv acest imperiu.
William Ackman, cel care a pornit acest demers, nu este nici el vreun sfant si ma indoiesc ca metodele lui sunt in totalitate umanitare. Pe langa suma de bani uriasa pe care a pus-o la bataie, isi mai joaca si renumele. Pe de alta parte, pare mult mai uman si credibil decat cei din tabara adversa. Simt in el aceeasi frustrare pe care o am si eu probabil in doze mult mai mici, ca nimeni nu vede evidenta si anume ca intreaga lume Herbalife este doar o fata morgana la care nu ajungi niciodata. Fetele membrilor de top, discursul lor, modelul de business, toate mi se par atat de evidente si ar trebui sa trezeasca alarme interioare instantaneu.
Un al lucru extrem de frustrant, este ca desi Ackman reuseste in cele din urma sa porneasca o investigatie guvernamentala, care confirma ca Herbalife este intr-adevar o inselatorie, interesele financiare si influenta companiei sunt atat de mari, incat acestia primesc doar o mustrare si obligatia de a revizui felul in care fac afaceri, iar persoana insarcinata cu reformarea companiei, este chiar unul dintre marii sustinatori si prieteni ai acesteia. Acesta este un film care trebuie vazut neaparat si aratat si persoanelor pe care le cunoasteti si sunt direct implicate in fenomen, pentru ca acesta a luat amploare si in Romania intr-o vreme. Este mai discret acum, dar la un moment dat unde te uitai vedeai un om cu o insigna Herbalife in piept. Acest film poate apara o persoana mai influentabila de o decizie proasta, mai ales ca aceasta companie nu este singura cu aceasta abordare. Alte exemple la care ma gandesc acum sunt Amway si intr-o masura mult mai mica, Avon. Sper totusi ca in viitorul apropiat sa apara un film care sa bata ultimul cui in acest cosciug.
Distributie: Barbara Block, James Cameron, Michael deGruy, Sylvia Earle, Bryce Groark
Regizor: Robert Nixon [a mai regizat: Sea of Hope: America's Underwater Treasures(2017), Sea of Hope(2017), Blue Serengeti(2016), Endangered Species(2004)]
Premii:
- Outstanding Individual Achievement in a Craft: Editing - Documentary and Long Form, News & Documentary Emmy Awards, 2015
Nota Gealapa: 8.25 Metascore: 77/100
Un documentar despre legendarul oceanograf, biologul marin, ecologistul si exploratorul National Geographic Sylvia Earle si campania ei pentru crearea unei retele globale de sanctuare marine protejate.
Mission Blue reuseste in ciuda unei durate destul de scurte, sa fie doua documentare intr-unul singur. Are doua subiecte pe care le dezvolta in paralel si reuseste sa fie explicit in ambele cazuri. Primul dintre acestea este importanta oceanelor si necesitatea crearii unor sanctuare acvatice, echivalentul rezervatiilor naturale terestre. Primul subiect este prezentat cu ajutorul multor fapte si statistici foarte credibile si atat de inspaimantatoare, incat si atunci cand unele aspecte sunt prezentate intr-o nota usor amuzanta, nu mi s-a parul nimic hilar. Din pacate, in ciuda unui final oarecum fericit, care incearca sa dea un pic de speranta, concluzia ca raul pe care umanitatea l-a produs este deja ireversibil ramane activa intr-un colt al mintii.
Al doilea subiect al filmului este insasi protagonista Sylvia Earle, un om care si-a dedicat practic intreaga existenta salvarii oaceanelor si vietatilor din acestea si a carei viata este strabatuta intr-un mod foarte detaliat. Pe langa toate realizarile ei acre ne sunt prezentate, pe mine m-a uimit mai degraba pozitivitatea ei, in ciuda numeroaselor obstacole si prejudecati pe care a fost nevoita sa le infrunte pentru a atinge un obiectiv utopic dupa parerea mea. Desi este o persoana foarte deschisa, sincera si pozitiva este totusi destul de greu de indragit si cred ca asta are legatura cu faptul ca este genul acela de om care te face pe tine ca spectator sa te simti neinsemnat si sa privesti cu un ochi critic propriile actiuni sau lipsa de initiativa.
Ma tem ca desi acest film este un apel de trezire extrem de pertinent si bine argumentat, se va lovi de urechi surde si va avea efecte minuscule. Este totusi un film foarte bine facut, care poate trezi in oameni dorinta de a se implica.Pasiunea cu care protagonista urmeaza acest ideal poate deveni contagioasa. Daca sunteti genul care se uita la acest gen de filme doar pentru imaginile spectaculoase, atunci nu vi-l recomand pentru ca nu exceleaza la acest capitol. Exista cateva astfel de cadre, dar nu spectaculoazitatea este punctul forte al filmului. In schimb, daca aveti fie o farama de spirit civic inauntrul vostru, atunci acest film poate fi imboldul de care aveti nevoie pentru a face mai mult.
Distributie: Oskar Gröning, Jeff Ansell, Hedy Bohm, Hans-Jürgen Brennecke, Alan M. Dershowitz
Regizor: Matthew Shoychet [aflat la primul lungmetraj]
Buget: 282.204 $
Premii:
- Jury Prize - Human Rights, Atlanta Jewish Film Festival, 2019
- Audience Choice Award - Best Documentary Feature, Seattle Jewish Film Festival, 2019
- Audience Award - Best Documentary, Washington Jewish Film Festival, 2019
Nota Gealapa: 7.55
La 70 de de ani de la al doilea razboi mondial, Oskar Gröning unul dintre ultimii supravietuitori dintre membrii SS, este judecat pentru complicitate la uciderea a 300.000 de oameni, in lagarul de concentrare de la Auschwitz.
Holocaustul va fi intotdeauna un subiect care va starni interes, fie ca vorbim de un film artistic sau de un documentar. Cu putin simt de raspundere si obiectivitate, nu prea ai cum sa dai gres cu acest subiect, pentru ca orice poveste din perioada respectiva este ori impresionanta, ori revoltatoare, oricum nu te lasa indiferent. Din fericire, nici acest film nu da gres, chiar daca nu prezinta fapte deosebite prin comparatie cu altele, dar prezinta lupta supravietuitorilor cu cei care i-au chinuit, dar si cu cei care incearca sa nege evenimentele sau sa le prezinte cu o difractie. Un alt lucru pe care l-am aflat din acest film, este ca Germania nu a fost o natie ingrozitoare in timpul razboiului mondial, dar a fost de-a dreptul odioasa multi ani dupa aceea.
Filmul ne propune marturiile mai multor supravietuitori, dar si cea a lui Oskar Gröning. responsabilul cu furtul bunurilor evreilor care ajungeau la Auschwitz, toti persoane implicate direct intr-un proces care a schimbat modul in care sunt judecate crimele de razboi. A fost de asemenea interesant sa vad ca unii dintre cei mai inversunati luptatori pentru condamnarea crimelor de razboi, sunt descendenti directi ai unor criminali din vremea respectiva.
Scenaristul si regizorul isi arata si ei priceperea, pentru ca filmul are cam toate elementele unui documentar bun: imagini solide, unele chiar din vremea Holocaustului, juxtapuneri si note de susbsol inspirate, precum si marturii din ambele tabere, chiar daca nu le este alocat acelasi timp. Cei intervievati au fost si ei alesi foarte bine, pentru ca au reusit sa explice foarte clar prin ce au trecut, dar si sa ofere puncte de vedere interesante asupra uitarii sau a iertarii. Concluzia filmului este una destul de trista, pe care va las insa sa o descoperiti singuri, pentru ca filmul merita vazut si va recomand sa o faceti.
Distributie: Jake Gyllenhaal, Robert Downey Jr., Mark Ruffalo, Anthony Edwards, Brian Cox
Regizor: David Fincher [a mai regizat: Gone Girl(2014), The Girl with the Dragon Tattoo(2011), The Social Network(2010), The Curious Case of Benjamin Button(2008), Panic Room(2002)]
Buget: 65.000.000 $ Incasari: 84.785.914 $
Premii:
- Best Director, Dublin Film Critics Circle Awards, 2007
- Best Male Voice, Il Festival Nazionale del Doppiaggio Voci nell'Ombra, 2007
- Best Original Score for a Horror/Thriller Film, International Film Music Critics Award (IFMCA), 2008
Nota Gealapa: 7.75 Metascore: 78/100
La sfarsitul anilor '60 si inceputul anilor '70, un caricaturist din San Francisco devine detectiv amator, obsedat sa il gaseasca pe criminalul care isi spune Zodiac, un individ necunoscut care terorizeaza California de Nord cu o serie de crime.
Acest film poate fi definitia thrillerului clasic. Modul in care este pus in scena, muzica, cinematografia, toate au un aer old school. Intriga este una foarte interesanta, mai ales ca se bazeaza pe fapte reale. Scenariul este unul de foarta, care creeaza tensiune din plin si plaseaza punctul culminant exact acolo unde trebuie. Povestea este intr-adevar foarte lunga, dar este cursiva in cea mai mare parte si are un ritm bun. Cred ca acest film este putin subestimat si merita mai multa atentie. Un aspect asupra caruia va sfatuiesc sa fiti atenti este jocul de lumini, un aspect ignorat adeseori de public, dar un detaliu cu care regizorii se joaca de cele mai multe ori, iar in Zodiac nici o umbra sau culoare nu este aleasa intamplator, iar asta este exact ce asteptam de la un regizor ca David Fincher, care ne-a obisnuit cu un anumit nivel.
Un astfel de scenariu socoloan, avea nevoie exact de aceasta distributie: actori experimentati, capabili sa transmita forta, dar si vulnerabilitate, care te pot face si sa ii indragesti, dar si sa ii detesti. Daca suficient de multi actori dintr-o distributie au atins un anumit nivel de experienta, atunci problema chimiei dintre ei dispare, pentru ca aceasta poate fi disimulata cu usurinta. Cred ca asta s-a intamplat aici pentru ca nu sunt actori pe care ii vezi foarte des impreuna. Este de prisos sa mai spun ca interpretarile sunt foarte bune, dar filmul neavand un protagonist neaparat, atunci nu exista cineva care sa straluceasca sau sa se ridice deasupra celorlalti si nici nu cred ca era nevoie de asa ceva.
Nu cred ca i se pot aduce foarte multe reprosuri lui David Fincher, dar eu cred ca am gasit doua cusururi acestui film. Primul ar fi modul dezordonat in care se trece peste planuri temporale, aspect care te scoate uneori din film. Al doilea ar fi finalul destul de repezit. Daca am rezistat aproape trei ore in fata ecranului, atunci merit un sfarsit corespunzator. Acestea sunt totusi defecte minore si filmul trebuie neaparat vazut, mai ales de fanii genului.
